E bine de știut că decizia CCR se referă la grade și decorații prezidențiale

Am văzut că în comunicatul CCR, argumentul cu care i se dă dreptate ministrului justiției e că președintele României nu are prin Constituție putere discreționară în procedura de revocare a șefilor de parchete (adică puterea de a iniția sau respinge revocarea pe criterii de oportunitate), ci atribuții privind controlul de regularitate și legalitate a procedurii. „Or, în cauza de față, Președintele României a refuzat emiterea decretului de revocare a procurorului-șef al DNA pe motive de oportunitate, și nu de legalitate”, a afirmat Curtea.

Puținii comentatori care s-au obosit să citească cele două pagini și un pic ale adresei prin care președintele Iohannis îl anunță pe ministrul justiției că a respins revocarea șefei DNA s-au indignat că CCR n-a văzut acolo niciun argument care să combată legalitatea propunerii de revocare. Dar ce motiv ar fi avut CCR să facă asta, din moment ce însuși documentul le califică drept argumente de combatere a oportunității? Adresa semnată de Klaus Iohannis se încheie cu următoarea concluzie: „Consider că argumentele cuprinse în Raportul privind activitatea managerială de la DNA nu sunt de natură să creeze convingerea cu privire la oportunitatea măsurii propuse și, prin urmare, nu se poate da curs propunerii de revocare din funcția de procuror șef al DNA a doamnei Laura Codruța Kovesi.”

Orice nespecialist care ar încerca să refacă drumul experților de la Cotroceni până la redactarea textului de mai sus ar fi pornit, logic, prin eliminare: ar fi încercat să caute în deciziile CCR de până acum cazurile de conflict constituțional între autoritățile publice (președinte, premier, guvern) arbitrate de Curte, ca să-și facă o idee despre ce să evite și ce să accentueze într-o expunere ideală de motive menită să demoleze reclamația ministrului Tudorel Toader.

Așa ar fi dat, de exemplu, peste Decizia 285/2014, menționată și în textul comunicatului CCR și care se referă la un conflict juridic constituțional reclamat de președintele Băsescu după ce premierul Ponta a refuzat să contrasemneze un decret prezidențial de conferire a unor decorații pentru mai multe personalități culturale ce au asigurat conducerea Institutului Cultural Român în perioada 2005-2012. CCR a explicat că nu e vorba de niciun conflict juridic, ci numai de unul politic, întrucât și președintele, și premierul și-au exercitat atribuții proprii constituționale, ambii având marjă largă de apreciere în privința oportunității de a acorda sau nu decorații, așadar nefiind obligați de nicio lege să motiveze de ce semnează sau (nu) contrasemnează un astfel de decret.

Textul acestei decizii despre ordine și decorații trimite și la Decizia 384/2006, unde CCR a dat dreptate președintelui Băsescu, declarând neconstituțională o propunere din legea statutului cadrelor militare care intenționa să-l oblige pe președinte să dea decret de înaintare în grad a coloneilor și a comandorilor cu prilejul trecerii acestora în rezervă sau în retragere, dacă îndeplinesc condițiile de vechime. Administrația Prezidențială a arătat corect că acordarea gradelor de mareșal, general și amiral reprezintă o atribuție prezidențială exclusivă (adică discreționară, de oportunitate) și că nici Constituția, nici o altă lege nu îl obligă pe șeful statului să acorde astfel de grade.

Atribuțiile prezidențiale privind acordarea de grade militare, medalii și decorații figurează în Constituție în capitol separat, dar alături de numirea în funcții publice:

Alte atribuții – Articolul 94
Președintele României îndeplinește și următoarele atribuții:
a) conferă decorații și titluri de onoare;
b) acordă gradele de mareșal, de general și de amiral;
c) numește în funcții publice, în condițiile prevăzute de lege;
d) acordă grațierea individuală.

CCR compară în Decizia 285/2014 acordarea de grade militare, medalii și decorații cu numirea în funcții publice, tocmai spre a pune în evidență că primele reprezintă atribuții unde decizia președintelui este discreționară, de oportunitate, pe când la numirea în funcții publice (inclusiv numirea procurorilor șefi de parchete) „nu se pune problema vreunei răspunderi politice, ci doar cea vizând legalitatea desfășurării procedurii de numire în funcție. Curtea mai subliniază că, în acest din urmă caz, competența Președintelui României este prevăzută de art. 94 lit. c) din Constituție, care prevede expres, spre deosebire de celelalte litere ale textului, că numirea în funcții publice se realizează în condițiile prevăzute de lege”.

Litera descărnată a Constituției

Deși, din perspectiva noastră de acum, atribuțiile președintelui țării în numirea și revocarea șefilor de parchete par la fel de importante și de vaste ca și cele de politică externă sau apărare, nici Constituția și nici legile nu prea arată asta. În Constituție, atât în cea din 1991, cât și în cea din 2003, prerogativa „numește în funcții publice” a președintelui nu doar că figurează la capitolul „Alte atribuții”, adică în coada capitolelor privind atribuțiile președintelui, dar este singura din cele patru atribuții care, cum am văzut mai sus, e limitată de precizarea „în condițiile prevăzute de lege”.

Cât privește legislația justiției, rolul președintelui a rămas același din 1992 încoace când e vorba de numiri: el numește prin decret judecătorii și procurorii la propunerea CSM sau, din 2005 în cazul procurorilor șefi, la propunerea ministrului justiției. Revocarea, introdusă în lege din 2004, o poate face tot la propunerea CSM, respectiv la propunerea ministrului justiției în cazul procurorilor șefi. Are și dreptul, introdus tot din 2004, de a refuza motivat propunerile: conform Deciziei 375/2005 a CCR, „dacă Președintele României nu ar avea niciun drept de examinare și de apreciere asupra propunerilor făcute de CSM pentru numirea judecătorilor și procurorilor sau în anumite funcții de conducere ori dacă nu ar putea refuza numirea nici motivat și nici măcar o singură dată, atribuțiile Președintelui României (…) ar fi golite de conținut și importanță”.

Perspectiva noastră de acum sau iluzia optică a importanței uriașe și a caracterului discreționar al deciziilor prezidențiale când e vorba de șefii de parchete provine din practică, adică din conținutul cu care doi politicieni, președintele Traian Băsescu și ministrul justiției Monica Macovei, au umplut litera altminteri cam descărnată a Constituției și a legilor. Din 2005 încoace a crescut brusc importanța procurorilor în actul de justiție, mai precis în lupta anticorupție, în virtutea reformei justiției inițiate de Macovei, iar Băsescu a fost deosebit de activ în susținerea eforturilor lui Macovei de a-i înlătura din sistem și pe procurorii, și pe judecătorii indezirabili și de a-i promova pe cei dezirabili.

În 2009, Băsescu a respins propunerea CSM privind desemnarea la șefia ICCJ a Lidiei Bărbulescu, una dintre indezirabil. În 2008 a respins propunerea ministrului justiției Cătălin Predoiu pentru desemnarea la șefia DNA a Monicăi Șerbănescu, pentru că așa a putut obține ca procurorul general Codruța Kovesi să-i prelungească lui Daniel Morar mandatul, prin delegare, la conducerea DNA. În 2011, Băsescu declara deschis că o să-i ceară procurorului Kovesi să-i dea o nouă prelungire de mandat lui Daniel Morar în loc să-i numească un înlocuitor, explicând că e mai bine ca Morar să rămână în funcție până la următorul raport MCV. Dacă ar fi ca președintele Iohannis să adopte aceeași logică, înainte de încheierea în mai 2019 a mandatului lui Kovesi la DNA i-ar cere procurorului Lazăr să-i prelungească acesteia mandatul cu o primă delegare de 6 luni și apoi cu încă una tot de 6 luni, pur și simplu pentru că începând din 2009 legea permite aceasta.

Toader, moștenitorul lui Macovei

Perspectiva noastră, sau iluzia noastră optică de acum mai provine din ceva: solidaritatea exemplară între președintele Băsescu și ministrul justiției Macovei, care a făcut ca pe parcursul anilor de reformă a justiției nici să nu apară între ei conflicte sau reclamații la CCR după numirea sau refuzul numirii șefilor de parchete și nici să nu iasă în evidență puterea fără precedent pe care începând din 2005 și-a atribuit-o ministrul justiției atât în raport cu CSM, o instituție pe atunci detestată de Băsescu și Macovei pentru că se opunea reformelor (exact de atunci datează degradarea la statutul de simplu aviz consultativ a verdictului CSM la numirea și revocarea șefilor de parchete), cât și în raport cu instituția prezidențială.

Astfel, dacă în legea din 2004 privind statutul procurorilor și judecătorilor președintele putea revoca șefii de instanțe și parchete „la propunerea CSM, ca sancțiune disciplinară”, din 2005 el îi poate revoca pe șefii de parchete la propunerea ministrului justiției numai pentru unul din cele trei motive fixe introduse de lege: „a) în cazul în care nu mai îndeplinesc una din condițiile necesare pentru numirea în funcția de conducere; b) în cazul exercitării necorespunzătoare a atribuțiilor manageriale privind organizarea eficientă, comportamentul și comunicarea, asumarea responsabilităților și aptitudinile manageriale; c) în cazul aplicării uneia dintre sancțiunile disciplinare”. Acestea reprezintă un ansamblu de condiții mai restrictiv decât simpla stipulare „poate refuza motivat” atunci când președintele vrea să respingă o numire. Și exact de asta susține astăzi CCR că președintele nu poate respinge revocarea cerută de ministrul justiției invocând orice fel de motiv, ci trebuie să se justifice „în condițiile legii”, adică referindu-se anume la cele trei criterii specificate de lege.

Această putere considerabilă căpătată de ministrul justiției a fost salutată de CCR cu ocazia Deciziei 375/2005, prin care confirma că modificările aduse de Macovei la legea statutului procurorilor și judecătorilor sunt constituționale: „Potrivit art. 94 litera c) din Constituție, Președintele are ca atribuție numirea în funcții publice, iar această numire se face în condițiile legii. Nu există nici un text constituțional care să reglementeze numirea în funcțiile de conducere din parchete, ceea ce înseamnă că aceasta se face în condițiile reglementate de lege. Referitor la numirea conducătorilor Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și, respectiv, Parchetului Național Anticorupție, potrivit art. 132 alin. (1) din Constituție, procurorii își desfășoară activitatea potrivit principiului legalității, al imparțialității și al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiției. De aceea, ministrul justiției răspunde pentru eficiența parchetelor. În aceste condiții, ministrul justiției trebuie să vegheze la conducerea parchetelor pe baza principiului responsabilității și al eficienței. Ministrul justiției nu controlează în nici un caz soluțiile procurorilor, aceștia fiind independenți.”

A doua șansă

Așadar, acestea sunt datele problemei, văzute fără furie. E de mirare că președintele Iohannis nici n-a încercat să evite acuzațiile de neconstituționalitate cu „oportunitatea” și nici n-a structurat răspunsul astfel încât să combată cu claritate legalitatea propunerii de revocare a lui Kovesi în funcție de cele trei motive de mai sus prevăzute în lege. Dar e oare prea târziu s-o facă acum?

Așa cum este formulat comunicatul CCR, Curtea a cerut președintelui să emită decret de revocare a șefei DNA observând că: 1) președintele nu a emis decret de aprobare a revocării acesteia; 2) președintele nu a emis nici raport de respingere a revocării pe motive de lipsă a legalității; 3) adresa către ministrul justiției prin care a comunicat că respinge revocarea ca inoportună este irelevantă raportat la prerogativele prezidențiale. Cum singurul lucru cert și relevant pentru judecarea cauzei a fost deci lipsa decretului, pentru că respectiva lipsă a creat conflictul juridic, CCR i-a cerut automat președintelui să emită decretul, dar de aici nu rezultă că aceasta e singura cale posibilă de urmat. Cu alte cuvinte, nu rezultă din textul comunicatului că președintele nu mai poate să revină cu un raport „corect” unde să respingă propunerea de demitere a șefei DNA folosind cele trei criterii de legalitate specificate de lege.

Atunci când CCR întoarce în Parlament o lege pe motiv de neconstituționalitate, înseamnă că Parlamentul trebuie s-o corecteze, punând-o în acord cu Constituția, nu că nu mai are dreptul să legifereze nimic pe acea temă fiindcă a greșit la redactarea legii. Or, președintele își poate pune răspunsul în acord cu Constituția în două feluri: emițând decret de revocare sau emițând raport de respingere a propunerii ministrului pe motiv de nerespectare a legalității. Ar fi ca probabil normal ca motivarea care va fi publicată de CCR să conțină precizări despre asta.