Eminescu – fără bac și la mol

Eminescu n-a existat. A existat numai o țară frumoasă, la o margine de mare… și niște codri adânci… și un tânăr care vorbea cu ei … întrebându-i ce se tot leagănă fără vânt?

Într-adevăr, așa cum spune Marin Sorescu, pare că Eminescu n-a trăit niciodată. E o umbră strălucită, o siluetă din cuvinte, idei și imagini, un extraterestru plutind prin timp și spațiu la câțiva metri deasupra pământului. A vorbi despre materialitatea Poetului e pentru mulți o blasfemie. Paradoxal, gândirea bodigardă presupune de obicei că marea poezie nu se poate naște decât dintr-un lujer de lumină înaripat, în niciun caz dintr-un devorator de mămăligă și pastramă, cu dinții îngălbeniți de tutun, care poate umbla nespălat zile în șir.

„Mărturii despre Eminescu – povestea unei vieți spusă de contemporani”, volumul editat de Cătălin Cioabă la Ed. Humanitas, își propune să ancoreze la sol uriașul zepelin Eminescu. Sunt adunate, în premieră,  într-o singură carte, toate relatările despre el ca persoană fizică. Eminescu acasă, la școală, pe stradă,  la cârciumă, la cenaclul Junimea, la balamuc. Eminescu hazliu, flămând, îngropat în gânduri, riguros, nebun, trivial, zdrențăros, delicat, generos, cântăreț alcoolizat. Multe dintre mărturii aparțin unor gânditori de prim rang – Caragiale, Maiorescu, Slavici, Negruzzi, Vlahuță… – care își filtrează, conștient sau nu, amintirile prin intelectul lor puternic și rafinat, dar sunt consemnate și reacții ale unor minți simple, nesofisticate, în care aproape că simți răsuflarea lui Mihai Eminescu.

ISTORIE De ce protestează iranienii. Care sunt motivele care au stârnit revoltele sângeroase împotriva regimului de la Teheran

23:35

SOCIAL Cum se depune contestație la impozit în 2026. Unde te adresezi, ce acte sunt necesare și ce spune legea

23:12

Vă spun și eu câte ceva din ce-a lăsat în mine această carte, cu dorința de a fi un prost expresiv când scriu despre Eminescu.

Deși adesea melancolic, trist, privind ceva numai de el întrezărit, Eminescu n-a fost văzut plângând. Doar amintirea mamei, Raluca (Rareșa), îi aducea lacrimi în ochi. 

„Era foarte păros Mihai, pe pulpele și cele de jos și cele de sus, de credeai că-i omul lui Darwin”.

„Nu era fire tocmai evlavioasă”. În drumul cu colegii de clasă către Catedrala din Cernăuți, Mihai o ștergea și putea fi găsit la teatrul lui Fanny Tardini.

„Făcea mare haz, și chiar imita în bătaie de joc pe dascălii care serveau la biserică. Îi cam contesta tatei originea de român curat, mamei însă nu”.

Pe cât nu era de bisericos, Eminescu era superstițios: credea în blesteme, în strigoi și reîncarnări. Știindu-i slăbiciunea, doi colegi care voiau să-i vândă o Biblie la suprapreț l-au luat să doarmă într-o chilie unde se zicea că se spânzurase un călugăr. Noaptea, făcând să zăngăne o fereastră, elevul Ștefanovici șuieră într-o cofă cu glasul spânzuratului: „Eminovici, Eminovici, de ce nu cumperi Biblia?”.

Eminescu a fost un tânăr fără bac, cum sunt astăzi cu zecile de mii. Pentru că nu-și încheiase studiile liceale cu examenul de maturitate, a fost la Universitatea din Viena  nu student, ci ausserordentlicher Hörer, auditor extraordinar, fără drept de examen. Primea doar un atestat că a ascultat cursurile pentru care plătise taxa. Așa că asculta ce voia, fără vreo sistemă: filosofie, economie politică, finanțe, administrație, drept internațional, medicină legală.

Dând odată pe stradă peste un confrate, sărac ca și el, dârdâind fără palton, l-a luat sub prisosul paltonului său, ducându-l strâns îmbrățișat până acasă. Când acesta i-a mulțumit din suflet, Eminescu i-a răspuns, râzând, cu o socoteală: „Am dat 13 lei pe palton. Acum, că ne-a acoperit pe amândoi, mă ține doar 6 lei și jumătate”.

Când nu mai era în toate mințile, prinsese obiceiul să le pună doamnelor mâna pe turnură, partea din spate a rochiei, alergându-le pe stradă. Făcea asta omul care, pe când era sănătos, uimea pe toți prin curățenia și delicatețea purtărilor lui față de orice femeie,  neauzindu-i nimeni, niciodată, vreo vorbă urâtă.

Cu o lună înainte de a muri, Eminescu mergea la mol. Pe atunci, molul se numea Colosseul Oppler, braserie, restaurant, sală de spectacole, sală de bal, construit lângă Fabrica de bere Rahova. Cânta pe acolo o „suedeză”, neasemuit de frumoasă, pe care o iubea atât de mult încât într-o seară, sub ochii prietenilor, se suie dintr-o dată pe masă, își pune un șervet în jurul capului și strigă din rărunchi: „Suedeza!” către scena goală, în vreme ce orchestra intona un marș.

Când avea 9 ani, copilul Arghezi l-a văzut pe Eminescu, pentru câteva clipe, pe Calea Victoriei.

Îi plăcea mult lui Mihai Eminescu să se plimbe singur, prin locuri neumblate și să doarmă. Spre sfârșit, zâmbetul lui indescriptibil, poate nostalgic, poate premonitoriu se ștersese și își ruga moartea ca pe un pui de somn.

Dar mai bine citiți cartea.