Am fost la Iași ca să vorbesc despre literatură și film. A fost bine, FILIT, Festivalul Internațional de Literatură și Traducere mi-a dat prilejul să mai scot botul din lăturile bordelului politic, pe care le adulmec cotidian, descriind apoi odorile pentru publicul interesat, și să mă aerisesc puțin la cap. Sala Teatrului Național „Vasile Alecsandri” plină ochi cu spectatori veniți să asculte doar dialogul a doi scriitori pasionați de film, François „Goncourt” Weyergans și subsemnatul, e o priveliște intens antidepresivă.
Am găsit timp și să mă plimb puțin prin centrul Iașului, pe unde n-am mai fost din 2011. Și să bag de seamă că s-a schimbat ceva. Câtuși de puțin în bine.
„Unde sunt teii?!” mi-am zis oprindu-mă brusc în mijlocul pietonalului de pe bulevardul Ștefan cel Mare și Sfânt. Teii, teii Iașului, pe care i-am văzut de atâtea ori de-a lungul anilor în orașul drag tinereții mele nu mai există. În locul lor sunt plantați niște arbuști piperniciți, înconjurați cu grilaj metalic, niște salcâmi japonezi sau așa ceva, îmi spun două doamne supărate.
Cine a tăiat teii? Cum cine, primarele, Nichita, răbufnesc doamnele. Păi, și cum, cum a justificat măcelul ăsta? Cu ce-l deranjau teii? Doamnele nu știau.
Avea să-mi spună șoferul care m-a dus la aeroport: Gh. Nichita a zis că teii astupă perspectiva către Palatul Culturii! Dacă e așa, idioția agresivă a unui asemenea pretext e ceva rar. Măcar să se fi gândit la bătrânii care vin vara să stea pe bănci. Teii le țineau umbră. Acum, ce fac oamenii la peste 30 de grade? mă întreabă șoferul.
Mă gândesc să-l sun pe acest Nichita. Dar n-are niciun sens. Nu poate exista niciun motiv rațional pentru care a tăiat teii lui Eminescu. „Pentru că pot!” ar fi singurul răspuns al domnului satrap, ales în fruntea urbei cu 60%.
Nu-mi rămâne decât să mă mir că într-o țară în care mii de oameni demonstrează împotriva otrăvirii mediului pe care ar produce-o exploatarea de la Roșia Montană, nu s-a găsit niciun ieșean care să se lege cu lanțul de tei în fața drujbelor lui Nichita.