Emirul Qatarului n-a declarat niciodată că are destui sclavi

Chiar dacă Șeicul Tamim e cel mai tânăr monarh din Golf, are – ca majoritatea liderilor din zonă – o solidă educație britanică (țara sa a fost, până în 1971, protectorat britanic, iar astăzi relațiile cu fostul imperiu sunt minunate, investițiile qatareze ridicându-se la sume exorbitante). Liderul de la Doha n-ar face pentru nimic în lume o gafă atât de vulgară.
Există, totuși, un sâmbure de verosimil în declarația grosolan contrafăcută: la o populație de aproape două milioane, doar 16 la sută sunt cetățeni qatarezi, majoritatea de 84 la sută fiind imigranți, cu precădere asiatici. O legislație a muncii restrictivă și înrobitoare face ca populația activă a emiratului să reclame că e discriminată și exploatată.

Bin Hamad Al-Thani (fiul lui Hamad Al-Thani) s-a urcat pe tron în iulie 2013, după ce tatăl său, emirul – care în 1995 își detronase tatăl – a avut înțelepciunea să abdice. Fostul emir, în tricou și bermude verzi, se afla, săptămânile trecute, pe coasta croată, la bordul superluxosului său iaht, Katara. Șeicul Hamad se poate relaxa liniștit, Tamim duce mai departe politica familiei Al-Thani, ținându-și bine pe cap cele două coronae: de Șeic (Prinț) și de Emir (Comandant) al Armatei.

Qatarul nu este doar una dintre cele mai bogate țări din lume, ci are farmecul de a fi și una dintre cele mai duplicitare. Exemplu: cu generozitatea cu care investește în războiul din Siria finanțează și campusurile de refugiați.

Practicând, ca vecinii saudiți, un sunnism extremist  (wahhabismul), conducând-se după un amestec de Sharia și legi laice, Qatarul este, de ani de zile, sponsorul grupărilor teroriste din Orientul Mijlociu, Afganistan, Africa, dar și prietenul, ba chiar aliatul strategic al euro-atlanticilor.

În Siria, interesul emiratului de a-l debarca pe Bashar Al Assad e uriaș, fiindcă prin el e lovit principalul său aliat – Iranul.

Încă de la începutul Primăverii Siriene, Qatarul a pompat bani și armament în Opoziție, via Turcia. Dar fiindcă Armata Liberă Siriană (formată din dezertori ai trupelor guvernamentale) s-a dovedit fragilă și dezorientată, geostrategii de la Doha au adus în ajutor versatele grupări teroriste, veterane ale majorității zonelor de conflict, din Afganistan în Irak. Așa a luat naștere, cu sprijin saudit, american, britanic, turcesc etc. autointitulatul Stat Islamic. Astăzi, cu seninătate, Qatarul e parte a coaliției anti-ISIS, conduse din aer de Statele Unite.

Nu e de mirare că Doha găzduiește – record unic în lume – ambasada „oficială” a rebelilor sirieni și somptuoasele birouri ale talibanilor afgani.

Mult mai agitat decât marea și experimentata Arabie Saudită, micuțul și ghiftuitul Qatar desfășoară, în ultimii ani, o diplomație agresivă. De altfel, relațiile qatarezilor cu saudiții nu sunt dintre cele mai bune, deși au un scop major comun – lupta împotriva șiismului. Primii sunt suporteri ai Fraților Musulmani egipteni și, prin urmare, inamici ai regimului Al-Sisi, susținut puternic de regimul de la Riyadh. Odată cu încoronarea regelui Salman bin Abdulaziz Al-Saud, la începutul acestui an – monarh mai conciliant cu Frații Musulmani decât predecesorul său – relațiile cu Qatarul s-au îmbunătățit vizibil. Acum, qatarezii luptă în Yemen, în coaliția condusă de saudiți, împotriva rebelilor șiiți houthi sprijiniți de Iran.

Nu trebuie să mire ghemul încâlcit al politicii externe a emiratului. Ilustrează cum nu se poate mai bine spusele unui mare diplomat: „nu ratează niciodată oportunitatea de a rata o oportunitate”.