Erdogan Magnificul: „Care pace”?

Ca să putem pricepe cum vor evolua relațiile turco-siriene, într-o regiune în care steagurile false și zvonurile împiedică fatal vizibilitatea, trebuie să încercăm un slalom printre lungi paranteze.

De unde să pornim? De la personalitatea premierului turc Recep Tayyip Erdogan. Aflat în fruntea Executivului de la Ankara din 2003, și-a anunțat dorința de a candida, în 2014, la Președinție, după ce partidul de guvernământ (a cărui șefie a recâștigat-o la sfârșitul lui septembrie) va amenda Constituția, transformând Turcia dintr-o republică parlamentară într-una prezidențială. Erdogan e un ghem de contradicții. Musulman practicant, și-a declarat public ruptura cu trecutul religios (a sa și a formațiunii sale politice, AKP, Adalet ve Kalkinma Partisi, Partidului Justiției și Dezvoltării, provenit din Partidul islamist al Virtuții, Fazilet). Cu toate acestea, mai ales în ultima vreme, semne ale re-islamizării apar la tot pasul, de la redeschiderea școlilor religioase, până la discursul public al liderilor AKP. Premierul turc e măgulit să fie considerat cel mai important personaj politic după Ataturk (fondatorul statului modern și laic), ba chiar mai mult decât atât: „Am demonstrat întregii lumi că o democrație avansată poate exista într-o țară cu o puternică majoritate musulmană. Am devenit un model pentru toate țările musulmane”. Erdogan se autointitulează „premierul lumii arabe”, „liderul Orientului Mijlociu” și are ambiții pe măsură. Presa îl invocă, tot mai adesea, ca „Noul Sultan”, cu atât mai mult cu cât și-a anunțat intenția de a ridica, la Istanbul, una dintre cele mai mari moschei din lume (o „Mecca de plastic”, cum au și poreclit-o arhitecții). Ambițiile sale, taxate ca megalomanice, includ cel mai mare canal din lume (!), între Marmara și Marea Neagră: „Ne pregătim să construim canalul secolului, un proiect atât de măreț încât nu se va compara cu cel din Suez sau Panama”. Mai are în proiect un mega-aeroport (tot la Istanbul, al cărui primar a fost în 1994-1998). E limpede că, din 2014, Erdogan nu-și poate permite să piardă cei doi ani de mandat prezidențial, pentru ca, la sfârșitul celui de-al doilea, când se vor fi sărbători 100 de ani de la proclamarea republicii, să-și poată vedea materializate grandioasele proiecte. Retorica lui capătă accentee patologice: „Turcia are nevoie de un proiect magnific, nebunesc, până în 2023”.

Cu atâtea proiecte civile, Erdogan Magnificul n-ar trebui să agite decât mistria. Doar că singura care poate să împlinească dezideratul de a-l debarca pe Bashar al-Assad și a pune capăt măcelului e Turcia. Niciodată NATO nu va escalada un conflict în regiune, prevalându-se de articolul 5 al Tratatului (toți pentru unul). Că Turciei îi revine misiunea rezolvării problemei siriene a spus-o, încă de la începutul anului, o voce cu autoritate în problematica Orientului Mijlociu și mentor al lui Barack Obama – Zbigniew Brzezinski.

Iar Turcia a făcut – până la incidentul din 3 octombrie, când mortiere siriene au lovit satul turc Akcakale, iar artileria turcă a răspuns vag – tot ce-a putut: găzduiește aproape 100.000 de refugiați sirieni, toată logistica militară care a înarmat până în dinți oponenții regimului de la Damasc (provenind mai ales din Arabia Saudită și din Qatar) intră prin cei 880 de kilometri de graniță cu Siria, a amenajat baze de antrenament pentru Armata Siriană Liberă și găzduiește – tot la Istanbul – comitetele și comițiile care se pregătesc să preia puterea în momentul alungării lui Assad.

Declarațiile sforăitoare ale lui Erdogan, din ultimele zile, nu înseamnă mai nimic, chiar dacă ele cresc în intransigență. De la „Atunci când vine vremea, războiul devine cheia către pace”, sau „Nu suntem războinici, însă știm ce este un război”, până la „Le mai spun încă o dată regimului Assad și susținătorilor săi: nu vă aventurați să puneți la încercare răbdarea Turciei! (…) Turcia va ieși teafără din orice incident și își va continua drumul (…) Însă voi veți ieși afectați, veți plăti un preț uriaș”.

Mai importantă, când discutăm despre pace și război în relațiile turco-siriene, e declarația impecabilului ministru de externe turc, care a revizuit foarte de curând doctrina Turciei „zero probleme cu vecinii”. Ahmet Davudoglu, căruia îi aparține formula, a nuanțat-o astfel: „Esența acestei sintagme se află în relație cu oamenii, nu cu guvernele. Regimurile din Tripoli și apoi din Damasc și-au pierdut legitimitatea, comițând crime împotriva umanității, în relație cu propriii cetățeni”.

Politica externă a Turciei din ultimii ani a devenit (mai ales odată cu debutul primăverii arabe, care a modificat jocul influențelor în regiume) extrem de ambițioasă. Pe fondul unei economii înfloritoare (mulți se felicită că n-au intrat în falimentara Uniune Europeană), regimul de la Ankara își permite să fie critic cu Israelul, apărând, în același timp, cauza palestiniană. Vocea Turciei devine pe zi ce trece mai clară, chiar și atunci când o ridică din considerente de orgoliu politic: ”Ne adresăm Rusiei, Chinei, dar și Iranului. Vă rugăm să vă reconsiderați atitudinea! Istoria nu-i va ierta pe cei care sunt alături de aceste regimuri nemiloase”.

E dificil de anticipat atitudinea Turciei în următoarele ore și chiar faptul dacă „război” e cuvântul potrivit pentru ce ar putea să urmeze. Realitățile zonei trebuie privite cu multe nuanțe. Bashar al-Assad nu poate fi caracterizat drept un dictator dement care își ucide propriul popor, fără să simplificăm până la schimonosire portretul unui lider allawit într-o țară sunnită. Majoritarii sirieni sunt dezbinați, nu atât după criterii religioase, ci economice. Drama Alepului (unde clasa mijlocie simpatiza regimul), cu vestigiile sale inestimabile făcute scrum de rebeli, poate fi un argument. Dar nici în sânul Opoziției înarmate nu există armonie, mai ales de când în interiorul și pe lângă Armata Siriană Liberă s-au pripășit o serie de bande salafiste (venite din Arabia Saudită sau facțiuni Al-Qaeda de aiurea). Kurzii (masați în nord-estul Siriei), obsesia turcilor, sunt și ei divizați – mare parte declarându-se neutri față de Putere și încercând să-și croiască un teritoriu autonom. În portul Tartus se află distrugătoarele, crucișătoarele, fregatele de atac, submarinul și singurul port-avion rusesc (Amiral Kuznețov). În sudul Libanului, sunt bazele de rachete ale Hezballah.

Cum va folosi premierul Erdogan autorizația Parlamentului (obținută joi) de a acționa armat, în caz de nevoie, pe teritoriul Siriei? Dacă i-ar da curs, ar face, în primul rând, un imens serviciu Isarelului, în perspectiva unui atac asupra Iranului, neutralizând Siria. (Matan Vilnai, ministrul Protecției Civile de la Tel Aviv, declara săptămânile trecute că un eventual război cu Iranul ar dura 30 de zile, timp în care rachetele Hezballah ar putea face aproximativ 300 de victime, la care s-ar mai adăuga 200 dacă Siria s-ar alătura susținătorilor săi din Tehran).

Nu doar reacția Rusiei (aflată cu arme și bagaje la Tartus), dar și reacția Chinei, a Iranului, a Coreei de Nord la un eventual război turco-sirian sunt încă dificil de aproximat.

Cert este că incidentul de la graniță din 3 octombrie (urmat de schimbul de obuze de ieri) sunt parte a unui balet de intimidare, a cărui coregrafie neoliberalul musulman Erdogan va trebui s-o controleze la perfecție. Însă strigătul său retoric repetat la mitingul de ieri, de la Istanbul, din mijlocul susținătorilor săi (pe care îi încredința că, la nevoie, va merge el însuși la război) – „Care pace?” – nu sună deloc încurajator.

P.S. LA MULTI ANI, ZAZANIA!, chiar dacă după ultimatum.