Escaladarea conflictulului turco-american nu are nici o legătură cu pastorul Brunson

Ca să compari 10 august 2018 cu 15 iulie 2016 și pe Dragnea cu Erdogan trebuie să fi inhalat nu doar lacrimogene. Nicio legătură între Sultan și autocratul de buzunar, oricât s-ar strădui cel din urmă să-și inventeze dușmani. Gülenismul n-a fost un stat paralel, ci statul însuși, infiltrat la toate nivelurile de adepți școliți în instituțiile de învățământ ale imamului. Aberant e și scenariul intens vehiculat că Turcia se va retrage din NATO, iar România îi va lua locul sau măcar va fi recompensată cu focoasele de la Incirlik! Ieșirea Turciei din NATO ar fi o tragedie pentru întreaga Alianță, iar pentru țara noastră – o catastrofă. Nu putem asigura securitatea la Marea Neagră cu două fregate second hand și cu un submarin de suprafață. 

Tensiunile dintre Ankara și Washington, care au atins climaxul în ultimele săptămâni, nu sunt noi. Cine crede că problema ar fi pastorul evanghelic Andrew Brunson, misionarul din Izmir acuzat de spionaj și terorism, nu vede tot tabloul. Chiar dacă președintele Donald J. Trump are tot interesul să ofere satisfacție votanților săi evangheliști, Brunston e doar un pretext – doar stă în pușcăriile turcești de doi ani (acum într-un relaxat arest la domiciliu), iar soarta lui n-a interesat pe nimeni până săptămânile trecute.

Criza economică din Turcia se prefigura, chiar fără sancțiunile Statelor Unite (dublarea taxelor pe importurile de oțel și aluminiu), care i-au dat lovitura fatală. Președintele Trump l-a pedepsit pe președintele Recep Tayyip Erdogan din cel puțin trei motive: din cauza acordului privind achiziționarea de la ruși a sistemului anti-balistic S-400 (pentru care Sultanul se lăuda că a și plătit un avans), din cauza ofensivei împotriva aliaților kurzi ai Americii din Siria și din cauza continuării relațiilor economice cu Iranul.

Nu în ultimul rând, o altă piatră de poticnire o constituie Qatarul. Nu doar relațiile Turciei cu dușmanul său de moarte, Iranul, deranjează aliatul strategic al Statelor Unite, Arabia Saudită, ci și poziția guvernului de la Ankara în blocada Qatarului din vara trecută, care a trimis trupe și ajutoare economice în sprijinul micuțului și bogatului emirat. În schimb, după sancțiunile americane, autoritățile de la Doha au promis Turciei investiții de cel puțin 15 miliarde de dolari.

Amenințarea lui Erdogan că acțiunile ostile ale lui Trump îl vor obliga să caute noi prieteni și aliați face parte din jocul de intimidare pe care Sultanul îl face cu mult talent. Noii prieteni, chiar dacă evită să-i numească, sunt desigur Rusia și Iranul.

Situația e cu atât mai încâlcită cu cât interesele aliaților NATO din Uniunea Europeană împiedică o politică externă concertată.

Incidentul din zorii zilei de astăzi, când asupra ambasadei americane din Ankara au fost trase focuri de armă dintr-o mașină, pe care Washingtonul l-a declarat „un incident de securitate”, iar turcii „o provocare evidentă și o încercare de a crea  haos” e doar un episod bun de manipulat politic.

Ceea ce ar fi de dorit să rezulte din conflictul turco-american – o necesară regândire a valorilor Organizației Tratatului Atlanticului de Nord.