Evanghelia după Sfântâniță. Păcătuiește la greu și iubește-L pe Dumnezeu!

După ce cheltuiește totul în desfrâu, ajunge muritor de foame. Revine spăsit acasă, sperând să fie reprimit de tată măcar ca argat. Bătrânul însă, îl îmbrățișează, îl îmbracă în haine scumpe și taie vițelul cel gras ca să facă un chef în cinstea întoarcerii lui. Fratele mai mare obiectează: „De atâția ani îți slujesc și nu ți-am călcat porunca. Și mie niciodată nu mi-ai dat un ied ca să mă veselesc cu prietenii mei…”. (Luca, 15, 11 – 32) Răspunsul tatălui: „Fiule, tu întotdeauna ești cu mine și toate ale mele ale tale sunt. Trebuia însă să ne veselim și să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era și a înviat, pierdut era și s-a aflat”.

Ce ne învață Iisus prin această poveste? Fiul ce tânăr comite păcate grave, trufie, luxură, nerecunoștință față de părintele său. Ceea ce îl determină să se întoarcă nu e o revelație morală în urma căreia să-și conștientizeze propria nemernicie, dar faptul că nu mai are bani de spart și îi ghiorăie mațele. Altfel, nu știm dacă n-ar fi ținut-o la nemurire tot într-un desfrâu.

Ajuns acasă, este iertat. Și premiat. Nu i se dă să-și ispășească păcatele în niciun fel. Smerirea lui e doar din vorbe, nu există nicio garanție că nu își va relua, dacă se va ivi prilejul, relele obiceiuri.

Mai mult, tatăl îl așază deasupra fiului cel cuminte ca valoare morală. Păcătosul pocăit e mai de preț pentru Împărăția lui Dumnezeu decât omul cinstit și chibzuit.

Acest principiu e ilustrat sistematic în Sfânta Scriptură. Parabola oii rătăcite se încheie astfel: „Mai mare bucurie va fi în cer pentru un păcătos care se pocăiește decât pentru nouăzeci și nouă de drepți care n-au nevoie de pocăință”. (Luca, 15, 4 – 7)

O monedă din zece pierdută și regăsită valorează mai mult decât celelalte nouă. (Luca, 15, 8 – 10)

„Și i-au făcut Levi un ospăț mare în casa sa. Și era mulțime multă de vameși și de alții care ședeau cu ei la masă. Dar fariseii și cărturarii lor murmurau și ziceau către ucenicii Lui: «De ce mâncați și beți cu vameșii și cu păcătoșii?» Și Iisus, răspunzând, le-a zis: «Nu cei sănătoși au nevoie de doctor, ci cei bolnavi. Eu n-am venit să-i chem pe cei drepți, ci pe cei păcătoși la pocăință» (Luca, 5, 29 – 31)

Culmea prețuirii păcatului răscumpărat prin credință o găsim în episodul femeii păcătoase din casa fariseului. Ea i-a sărutat picioarele lui Iisus, le-a udat cu lacrimile ei, le-a șters cu părul despletit și le-a uns cu mir. Drept care Iisus îi comunică lui Simon, fariseul: „Am intrat în casa ta și apă pe picioare nu Mi-ai dat; ea însă cu lacrimi Mi-a udat picioarele și cu părul capului ei le-a șters. Tu sărutare nu Mi-ai dat, ea însă, de când am intrat, n`a încetat să-Mi sărute picioarele. Tu cu untdelemn capul nu Mi l-ai uns; ea însă cu mir Mi-a uns picioarele. De aceea îți spun: iertate sunt păcatele ei cele multe, fiindcă mult a iubit. Iar cui i se iartă puțin, puțin iubește. Și i-a zis ei: Iertate îți sunt păcatele”. (Luca, 7, 36 – 48)

Ajungem la o idee stranie: cu cât comiți păcate mai multe și mai grave, dacă apoi faci mari gesturi de iubire de Dumnezeu, ești mai degrabă iertat și bineplăcut Domnului decât unul cu păcate mici. Omoară un om, nu te mulțumi cu un furtișag, pe urmă dă-I slavă până la cer lui Hristos și te-ai scos.

„De aceea vă spun: Orice păcat și orice blasfemie li se va ierta oamenilor”. (Matei, 12, 31)

Orice ai face, crimă sadică, viol în grup, pedofilie, familiocid sau genocid, poți să capeți iertarea.

Pentru ce nu există iertare? „Blasfemia împotriva Duhului Sfânt nu li se va ierta”.

Cei fără de păcat, sau cu păcate veniale sunt neinteresanți pentru Iisus.

De ce această strâmbătate morală?

Deoarece Iisus nu vindecă, nu scoate pe diavolul din oameni și nu învie morții de dragul facerii de bine. Nu e un doctor, care te tratează fără să-ți ceară să-ți schimbi credința. El îi dorește pe toți cei salvați, transformați sub influența minunilor, în adepți ai Lui. „Vai ție, Horazine! Vai ție, Betsaido! Că dacă în Tir și în Sidon s-ar fi făcut minunile care s-au făcut la voi, de mult s-ar fi pocăit, stând în sac și în cenușă”. (Luca, 10, 13 – 14)

Fiecare om poate greși, dar trebuie să-și recunoască greșeala și să sufere pedeapsa.

Iertarea rupe legătura dreaptă dintre crimă și pedeapsă, creând o datorie morală. Dacă ai în spate păcate, care îți pot fi, la o adică, reamintite – Iisus a iertat, dar n-a spus niciodată că și uită -, ești mult mai legat și controlabil decât un nevinovat.

Era metoda de lucru a Securității pentru recrutarea de turnători. Homosexualitatea, adulterul, o delapidare, un avort ilegal, un accident auto cu victime, o blasfemie la beție împotriva lui Ceaușescu – securistul îți comunica faptul că Ei îți cunosc păcatele, dar că ți le iartă dacă înțelegi să colaborezi, sincer și dedicat Sfintei Instituții cu tot sufletul, lăsând pe mama ta, pe frații, pe copiii tăi.

Iisus nu este un revoluționar. Nu probozește decât pe farisei, saduchei și cărturari, nu atacă autoritățile laice, nu prăbușește zidurile vreunei pușcării ca să scape toți păcătoșii închiși acolo, îi dă Cezarului, ce-i al Cezarului.

Aidoma Securității, creștinismul înseamnă crearea unei rețele clandestine de putere, paralelă cu cea a statului, bazată pe un grup de inițiați, apostolii, pe mesaje codificate, parabolele, și un aparat de propagandă orală și scrisă.

Precum și pe păcatele oamenilor.

După 1989, am asistat la apariția sfântuleților mărturisitori: inși care, după ce recunoșteau că s-au cuplat cu Securitatea, descriindu-și, eventual, cu delicii literare, spasmele morale încercate în timp ce turnau, îi priveau de sus, ca niște mântuiți, pe cei care avuseseră prostul gust să refuze orice relație cu Biserica Stelară.

„Iar pentru unii care se credeau că sunt drepți și-i disprețuiau pe ceilalți, a spus parabola aceasta: «Doi oameni s-au suit la templu să se roage; unul fariseu și celălalt vameș. Fariseul, stând drept, așa se ruga în sine: Dumnezeule, mulțumescu-Ți că nu sunt ca ceilalți oameni, răpitori, nedrepți, adulteri, sau chiar ca acest vameș; postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câștig. Iar vameșul, departe stând, nici ochii nu voia să și-i ridice spre cer, ci se bătea cu pumnii în piept, zicând: Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosul! Vă spun Eu vouă: Acesta s-a coborât la casa sa mai îndreptățit decât acela»”. (Luca, 18, 9 – 14)

Nu există morală în afara credinței creștine, spune Hristos, spre bucuria fariseilor zilei de azi. Și nu există credință creștină fără sentimentul vinovăției și fără cerere de grațiere.

Nu contează dacă ești un om cinstit și drept, cu credință în Dumnezeu, așa crezi tu, de fapt ești un păcătos, ca toți ceilalți („Cel fără de păcat dintre voi să arunce primul piatra asupra ei” (Ioan, 8, 1 – 11)). Si câtă vreme nu ceri îndurare de la Dumnezeu și nu bați mătănii, câtă vreme stai drept în fața Lui și te rogi Lui în sinea ta, nu în auzul tuturor, iertat nu vei fi.