În așa-numitul Oraș de Jos, lângă port, în Valea Mangustelor, trăiesc în bună vecinătate musulmani, iudei și creștini. Odată pe an, în decembrie, la fiecare sfârșit de săptămână, ies pe străzi să se bucure împreună de Al-Milad An-Nabi (Nașterea Profetului), de Hanuca și de Nașterea lui Hristos.
Oamenii sunt fericiți, fiecare în legea lui, împărtășindu-se de fericirea celorlalți. Emoționant până la lacrimi e să auzi cum strigă, pe nume diferite, același Dumnezeu.
Mai întâi locul, de o frumusețe suprafirească: jos, în Vale, simți fluxul Mediteranei; dacă îți ridici privirea spre Muntele Carmel – cupola de aur a templului Baha’I, cu cascada lui de grădini și zidurile severe, străjuite de cireși, ale mănăstirii carmelite Stella Maris (Steaua Mării, numele Fecioarei Maria, călăuzitoarea creștinilor peste apele învolburate ale Vechiului Testament).
Apoi, furnicarul de oameni adunați la Hag Hahagim (Sărbătoarea Sărbătorilor), atmosfera de bazar, de șuk – chioșcuri și tarabe, hanuchii și ghirlande luminoase pentru brad, Moși Crăciuni, salutându-te cu „Ho, Ho, Ho, Hag Hanuca Sameach!” sau cu „Ho, Ho, Ho, Merry Christmas!” și îmbiindu-te să le cercetezi marfa, să bei un ceai, să vă târguiți. Găsești ce vrei: de la diamante, piatra preferată a evreilor, la papuci din plastic.
Și, în mijlocul tuturor acestora, orgia culinară levantină – shawarma și falafel, gogoși fabuloși și ka”akat habit al-brakha (cum să traduc? „prajitura semințelor binecuvântate”), un fel de chec cu chimen în formă de tort, de mare gustoșenie.
Săculeții cu mirodenii (baharat, în arabă, aproape de berakhah, binecuvântare în ebraică) te amețesc ca hashish-ul.
Un turn Babel de voci care se întretaie, se mână și se adună.
Mă ridic ca o mangustă pe cel mai înalt catarg al memoriei mele și scrutez cu atenție această Sărbătoare a Sărbătorilor, lumea pestriță și fericită unde am fost și eu odată ca niciodată.
Colinde în arabă, cântate de Fairuz, creștină maronită, de o jumătate de secol regina neîncoronată a muzicii în lumea Orientului Mijlociu: