Nu mai păstrez numărul acela din „Adevărul literar și artistic” (pentru că am superstiția de a nu păstra nimic din ce-am publicat). Îmi amintesc însă, după aproape un sfert de secol – greu de uitat – atmosfera din mansarda ticsită cu cărți, mi-l amintesc pregnant pe Dan Zamfirescu – un personaj!
Am titrat convorbirea cu una dintre zicerile fabulosului interlocutor – scriitor, editor, publicist, teolog, bizantinolog, ceaușist, protocronist, colaborator asumat al Securității, naționalist nervos – o frază care știam că va șoca „Sînt filolog și securist: două calități care cer precizie”.
Ne-a plimbat ore întregi prin toată istoria literaturii române, am bârfit (el, cu limba ascuțită a cronicarilor munteni) personalitățile publice ale momentului. Dan Zamfirescu scosese de sub tipar, cu vreo doi ani înainte (o aventură editorială care îl ruinase) ediția anastatică „Dobrotoliube” (filocalia slavonă) a lui Paisie Velicicovski. Nu mă săturam s-o răsfoiesc, nu-mi credeam ochilor.
Habar nu mai am cum a apărut în convorbirea noastră numele lui Marian Munteanu. În economia lungii discuții fusese, fără îndoială, un subiect marginal. Cred însă că întemeiase deja „Mișcarea pentru România” și, probabil, l-am întrebat pe Zamfirescu când l-a cunoscut. Răspunsul său excesiv, tipic pentru verva veninoasă a intervievatului, face astăzi înconjurul netului:
„De când mi l-a băgat Coja în casă, ca să mă toarne la securitate că am literatură legionară. Adică asta era cu doi ani înainte de căderea lui Ceaușescu. Și, după vreo câteva convorbiri de mare provocare, i-am spus: Marian, hai să fim cinstiți! Ce grad ai tu, să-ți spun ce grad am eu! Omul a rămas absolut stupefiat (…). Cu două săptămâni înainte de căderea lui Ceaușescu, mă întâlnesc cu Marian pe stradă, speriat: Domnule, m-au prins ăia și nu știau că sunt al lor, au trebuit să vină băieții de pe partea ailaltă sa mă scape… Pe urmă i-a publicat Măgureanu angajamentul și cifra”.