Puținele încercări ale Statului Paralel KRISIS de a răsturna conducerea spitalului eșuaseră lamentabil. Apatici, duplicitari, lipsiți de idei, aflați permanent sub efectul medicamentelor psihotrope (care, printre altele, le măreau inutil libidoul), liderii Opoziției dăduseră greș de fiecare dată. Președintele Liviu scăpase teafăr chiar și după cele mai îndrăznețe tentative de suprimare. Pe holurile instituției i se spunea Indestructibilul (de către angajați) sau Fucking Daddy (apelativ preferat de pacienți).
Când am intrat în salonul 20-20, habar n-aveam că urma să particip la una dintre ședințele ultra-conspirative ale Statului Paralel. Prezența Vioricăi printre liderii Opoziției mă bulversase, știam că juca în slujba președintelui Liviu, însă Traian îmi șoptise că totul era Ok, „stai liniștit, oricum femeia nu înțelege nimic”. Venisem acolo la inițiativa lui Klaus, într-una dintre discuțiile noastre îi sugerasem cum ar putea să scape de actuala conducere a spitalului.
Iau loc la masă, copleșit de importanța momentului. În dreapta mea, Cosette își făcu un selfie cu generalul Florian în fundal. Bărbatul ciocănise o vreme cu degetul în pereți, în căutare de microfoane, purta un maieu alb, jerpelit, inscripționat cu Serviciul Psihiatric de Informații – Brigada Diverse. Pe umărul drept, avea un tatuaj cu sigla KRISIS (un agent 007 cu pălărie și ochelari de soare), iar sub tatuaj scrisese cu majuscule și vopsea fluorescentă CODRUȚA FOREVER.
Călare pe bicicleta ergonomică fără șa, la care pedala în picioare, cu broboane de sudoare pe frunte, Klaus dădu semnalul de începere a ședinței.
― Atenție la mine, tonul la cântec! Noi de-aicea nu plecăm / Nu plecăm acasă / Până nu vom câștiga… Pluton, re-pe-tă!
Toți cântară, acompaniați de chitara lui Ludovic, până când Viorica îl pocni pe menestrel cu tigaia în plină figură, spărgându-i nasul.
― Gata, ajunge cu panarama! se răsti șefa Asociației #MeToo.
― Îmi cer scuze, îngăimă Ludovic, printre sughițuri. Știu, am cântat fals… Promit că nu se mai întâmplă.
Nu aveai cum să te superi pe Viorica, ne găzduise în salonul ei, ultimul loc în care se presupunea că vom fi căutați de gardienii Psi. De sub masă, unde alunecase sub pretextul că-și pierduse medicamentele halucinogene (în realitate, se uitase fix la chiloții lui Cosette), Victor apăru cu o mină foarte veselă, de parcă tocmai descoperise cum să-l aducă-n țară pe Ghiță și să-l pună prim ministru.
Mă abordă direct.
― Ia zi meștere, nu ne mai ține-n suspans. Cum facem? Cum răzbim acolo unde o mie de moțiuni și de atentate au dat chix?
Le povestesc despre Ana, bomba cu efect întârziat pe care reușisem s-o plasez în patul președintelui Liviu, o nimfomană blondă din Miercurea Ciuc, de la salonul 13-13, dispusă să pună umărul (și alte părți anatomice, evident) la cauza Statului Paralel. Îmi mărturisise cu o seară în urmă că șeful spitalului începuse să dea semne de epuizare fizică și nervoasă, vorbea singur, fără noimă, își dublase porția de medicamente și garda de corp, vedea potențiali dușmani peste tot în jurul său.
Încă puțin efort din partea nimfomanei și nimeni și nimic nu aveau cum să-l mai salveze.
― E chestie de zile sau de ore, le-am zis cât putusem de convingător.
― Să sperăm că ai dreptate, opină Victor, învârtind pe deasupra capului sutienul pe care Cosette și-l dăduse jos. Mi-ar fi greu să spun dacă tocmai discursul meu o încălzise pe femeie în halul ăla sau pur și simplu îi plăcea să se dea în spectacol.
Cu batista înroșită la nas, Ludovic scoase două zaruri din buzunar și le aruncă pe masă: 5-2.
― Cine dă șapte, o câștigă pe nimfomană. Dar atenție, după ce-l terminăm pe Liviu! OK?
Viorica vru să-i mai tragă o tigaie-n cap, însă bărbatul se feri la timp. În spatele lui Ludovic, urcat cu picioarele pe scaun, generalul Florian își duse arătătorul la buze.
― Șșșșt! Liniște!
Avea un stetoscop la urechi, cu care asculta vibrațiile din pereți.
― Aud pași…
Apoi, ușa de trânti cu zgomot și în încăpere intrară președintele Liviu, urmat de nimfomană și de opt gardieni Psi. Klaus continuă să pedaleze neperturbat, Victor aruncă sutienul pe fața lui Traian, Cosette își acoperi sânii cu tigaia Vioricăi, iar generalul Florian rânji cu subînțeles.
― Bine ați venit, președinte Liviu, îl întâmpină Ludovic, rămas cu privirea pierdută pe fundul Anei.
Prezența femeii din Miercurea Ciuc nu anunța nimic bun. Liviu luă loc la masă foarte degajat, de parcă nimerise în toiul unei petreceri. Presără două capsule de substanțe psihotrope și le trase iute pe nas.
― Am informații că se încearcă o lovitură de palat…
Se uită întâi la mine, apoi la Ana. Simțeam cum îmi fugea pământul de sub picioare, gestul său fusese prea evident ca să lase loc la interpretări. Era clar, o dădusem în bară cu brio.
Mă fixă din nou, mușcându-și mustața grizonată.
― Ai ceva să-mi spui, tinere?
Dau să deschid gura, mă uit la Ana și-mi înghit replica. Ce rost avea s-o fac pe-a Bruce Willis? În schimb, femeia găsi de cuviință să-și exprime indignarea.
― Hogy tehetted ezt, bolond?!
Vorbise în maghiară, așa că toți ne uitaserăm la ea siderați. Ce-o fi vrut să-mi spună?! Traian își reveni primul:
― Căcat! Ca de obicei, ungurii joacă la două capete…
Replica îi smulsese un zâmbet președintelui Liviu. Bărbatul se ridică și-i puse mâna pe fund nimfomanei.
― Dragă Ana, un mare gânditor, probabil simpatizant de stânga, spunea ca trădarea este abilitatea de a merge în același sens cu evenimentele… Iar evenimentele, deocamdată merg în același sens cu mine. Hai, luați-l pe nemernic!
Le făcu semn gardienilor, care mă înșfăcară.
― Două săptămâni la carceră… Apă, paie și bătaie, să se-nvețe minte idiotu’.
Ludovic o prinse de cot pe Ana și-i suflă la ureche:
― Păpușă, zi-mi și mie, cum se spune Te doresc în ungurește? Data viitoare, cine știe, poate-o punem împreună de-o revoluție adevărată… (va urma)
Orice asemănare cu personaje și situații reale nu este deloc întâmplătoare