Hamas – o idee adusă la exasperare
Despre Hamas, Amos Oz a făcut una dintre cele mai lucide judecăți de valoare din câte am citit (într-un editorial semnat în 2010, în New York Times): „Hamas nu e doar o organizație teroristă, Hamas e o idee, o idee disperată și fanatică, născută din dezolarea și frustrarea multor palestinieni. O idee nu poate fi înfrântă prin forță – nici prin asediu, nici prin bombardament, nici strivită sub șenilele tancului (…). Ca să înfrângi o idee, trebuie să oferi o idee mai bună, una mai atractivă și mai acceptabilă”.
Până la un punct, aceeași abordare o întâlnim și în cartea autobiografică (publicată în martie 2010) a lui Musab Hassan Yusef, fiul șeicului Hassan Yusef (unul dintre companionii fondatorului Hamas). Justificându-și convertirea la creștinism și faptul că s-a decis să lucreze pentru serviciile secrete israeliene, Musab Hassan Yussef explică: „Hamas nu era o organizație, așa cum cei mai mulți oameni înțeleg organizațiile, cu reguli și o ierarhie. Era o stafie. O idee. Nu poți să distrugi o idee, poți doar să o încurajezi. Hamasul era ca un vierme plat. Îi tăiai capul și îi creștea altul la loc”.
De aici aș vrea să încep istoria neromanțată a Harakat al-Muqawamah al-Islamiyya, Mișcarea Islamică de Rezistență. Acronimul Hamas are și el, ca multe altele, o noimă în limba arabă – înseamnă „zel”.
Părintele Hamas-ului, Ahmed Yassin, imobilizat într-un scaun cu rotile de la 12 ani și pe jumătate orb, fusese membru al Frăției Musulmane. A fondat inițial o organizație de caritate, augumentată cu idei politice, care s-a s-a radicalizat treptat. Radicalizarea Hamas a fost, până la un punct, foarte pe placul responsabililor israelieni, care au cultivat-o și încurajat-o, sperând ca sunniții religioși care o compuneau să fie o contrapondere la ateii lui Yasser Arafat din Organizația pentru Eliberarea Palestinei. Fapt pentru care, în 1978, când adepții lui Yassin au creat Universitatea Islamică din Gaza, toată lumea a fost mulțumită. (Nu după multă și cultă vreme, instituția a devenit o pepinieră de activiști Hamas).
Mișcarea Islamică de Rezistență s-a născut la sfârșitul lui 1987, ca o secție palestiniană a Frăției Musulmane, după ce începuse prima Intifadă (coordonată, din exilul tunisian, de Arafat și locotenenții săi). În 1988, Mișcarea a lansat o formă de statut-legământ, care stipula explicit că „nu există altă soluție pentru problema palestiniană decât războiul sfânt” și nega implicit dreptul la existență al statului israelian, ale cărui teritorii trebuiau să revină palestinienlor.
Din scaunul său cu rotile marca Ottobock (dacă nu era un produs de firmă, ocupantul său poate ar fi trait și astăzi), șeicul Ahmed Yassin a pus pe picioare o primă facțiune ofensivă în cadrul Hamas, al cărei personaj central era Yehya Ayyash, cunoscut ca al-Muhandis (Inginerul), frunizorul atentatorilor sinucigași, creatorul celor mai sofisticate bombe din te miri ce. (Ayyash, își pusese iscusința diabolică și în sprijinul Jihadului Islamic Palestinian, organizație teroristă înființată în 1987, cu care Hamas e, de multe ori, confundată). Până în decembrie 1995, când a fost lichidat, Inginerul a apucat să conducă Brigăzile Qassam, aripa militară a Hamas, creată în 1992 de șeicul Ahmed Yassin, „liderul spiritual”, care devenise între timp, pe măsură ce averea lui Arafat creștea aiuritor, un adevărat simbol al luptei amărâților de palestinieni.
Spre deosebire de liderii din Fatah (ramura politică a Organizației pentru Eliberarea Palestinei), cărora începuse să le placă publicitatea, cei din Hamas au fost mereu foarte discreți și mult mai puțin corupți. Se cunosc cu certitudine câteva nume: Khalid Meshaal (secretarul general, astăzi cu domiciuliul în Qatar, un fel de ambasador itinerant și colector de fonduri), Muhammad Deif (ucenicul lui Yehya Ayyash, iar din 2002, când Saleh Shehada a fost asasinat, șeful Brigăzilor Qassam – un maestru al terorii, acționând în umbră) și, firește, actualul șef al Hamas, premierul Ismail Haniyeh.
Între cei trei, Khalid Meshaal are, de departe, biografia cea mai aventuroasă. Și-a petrecut puțin timp în Gaza. A locuit la Aman, apoi la Damasc, iar de când a izbucnit în Siria războiul civil s-a mutat în Qatar. În 1997, când se afla în Iordania, serviciile secrete israeliene au trimis doi agenți să-l lichideze. I-au turnat otravă în ureche, dar gărzile lui de corp au intervenit la timp să îl salveze. S-a iscat un adevărat război diplomatic între Ierusalim și Aman, regele Hussein obligându-l pe premierul Netanyahu să furnizeze antidotul otrăvii. După care regele Hussein i-a predat pe cei doi agenți gogomani autorităților israeliene, cerând ca, în schimbul lor, să fie eliberat șeicul Ahmed Yassin, care fusese condamnat la închisoare pe viață.
Șeicul urma să-și găsească sfârșitul după 7 ani. În martie 2004, după ce îl supravegheaseră multă vreme, serviciile reunite israeliene au pus la cale un plan care nu putea da greș. Planul pornea de la căruciorul său cu rotile marca Ottobock, căruia i-au găsit ușor fișa tehnică. I-au montat sub șasiu un emițător și în seara de 22 martie 2004 l-au așteptat să iasă din moschee, însoțit de fiul său, care împingea căruciorul și de doi bodygarzi. Dintr-un elicopter de luptă Apache a pornit o rachetă Hellfire aer-sol (poreclită de soldații israelieni Heliborne Laser, Fire and Forget – Rachetă heliportată „Trage și uită”), care a identificat imediat semnalul dispozitivului din scaunul cu rotile. Ce a mai rămas din trupul șeicului Yassin a fost coborât de pe acoperișul unei case din vecini.
Actualul lider Hamas, Isamil Ismail Haniyeh, premier în Palestina din 2006, de când Hamas a câștigat alegerile în detrimentul Fatah, e considerat de specialiști un moderat. Mult mai puțin moderat însă decât președintele Mahmud Abbas, care – din vara lui 2007 – l-a dublat, la Ramallah, cu Salam Fayyad, până în aprilie 2012, când l-a instalat pe Rami Hamdallah. Astfel încât, din 2007, Palestina are doi premieri: unul în Gaza, licențiat în literatură arabă (Haniyeh) și unul în Cisiordania (Hamdallah), licențiat în lingvistică.
Brațul înarmat al Hamas a făcut mii de morți, de când există, în rândul civililor israelieni. Dar și în rândul civililor palestinieni, ca urmare a episoadelor de încăierare cu brațul înarmat al Fatah (care, la rându-i, are pe conștiință cimitire de civili israelieni și palestinieni). Începând cu Acordul de la Oslo din 1993, Hamas s-a opus violent oricăror încercări de înțelegere cu Israelul. De câte ori Arafat și apoi Abbas mai făceau un pas spre pace, fatalmente se mai detona câte un atentator sinucigaș, ca să se facă mulți pași înapoi.
De când s-a împăcat din nou cu Fatah, în vederea alegerilor din toamnă, Hamas și-a îmuiat poziția, iar premierul Isamail Haniyeh a declarat că susține și el soluția a două state, recunoscând implicit Israelul. A intervenit însă „schimbul de rachete”, care durează de câteva zile, aproape 200 de morți în rândul palestinienilor și amenințarea lui Netanyahu că va trimite trupe în Gaza.
Nici cea mai înălțătoare idee nu scuză vărsarea de sânge. Teoretic. În istoria omenirii, s-a întâmplat mereu altfel. Palestinienii au dreptul la un stat al lor. Nu l-au obținut încă și, cel puțin cât e Netanyahu premier, nu-l vor obține. Întrebarea este dacă un drept poate fi apărat cu orice mijloace și cu orice preț.