H.C. Andersen – o poveste valahă

M-am trezit dimineață cu gândul că trebuie să vă destăinui ceva foarte important: Hans Christian Andersen a trecut și prin părțile noastre. Se întâmpla în 1840. Domnitor al Valahiei era Alexandru D. Ghica (înainte de căimăcămie), așezat în scaun printr-o înțelegere ruso-turcă.

Andersen venea cu un vapor de la Constantinopol – povestea întregului său periplu o găsiți în „Memoriile de călătorie în Grecia, Orient și țările dunărene” („Bazarul unui poet”, Editura Univers, 2000. Traducere, prefață și note de Grete Tartler).

Am transcris întregul pasaj, precum copiștii din Evul Mediu, ca să vă dăruiesc și eu ceva – un motiv de reflecție.

„Constanța îmbie cu un țărm jos, ale cărui coaste sunt pline de cochilii. Nu se vedea nici copac, nici tufiș. Doar câteva colibe fără ferestre, cu streșini plecate către pământ, încercuite de un gard de piatră. Un steag flutura în vânt, un grup de femei acoperite de văluri se holba la sosirea noastră.

Trecând printr-un foarte puternic curent marin, barca trase la țărm, unde ne întâmpinară câțiva tătari gălăgioși.

Cheiul era alcătuit dintr-o grămadă de bolovani, printre care lumea aruncase pământ amestecat cu iarbă, pentru a netezi locul. Casele de lemn păreau ridicate în cea mai mare grabă. Întregul țărm părea prevestirea unui deșert în care abia ieri sau azi apăruseră locuințe. Lucrurile noastre fură aruncate în niște căruțe cu boi și o pornirmăm către un han, destul de arătos dacă ținem seama de împrejurimi; atrăgea în special prin curățenie. Un cerdac acoperit ducea spre cea mai bună odaie, dată pasagerilor de la clasa întâi.

În timp ce era pregătită masa, am făcut o plimbare prin oraș.

În 1809, Constanța fusese distrusă în întregime de ruși – totul arăta încă de parcă această distrugere s-ar fi petrecut cu câteva săptămâni în urmă. Case pricăjite, pe jumătate părăginite, alcătuiau strada centrală, destul de largă; ici-colo, stâlpi de marmură și piatră, părând să aparțină unor vremuri de altădată. Mai multe case aveau acoperișul și veranda susținute de câte un stâlp de lemn așezat pe un antic capitel de marmură. Minaretul singurei moschei, pe jumătate dărâmată, era din scânduri văruite. Firește că nu lipsea o cafenea, însă aspectul ei era, ca și al mușteriilor, foarte neîngrijit; aici, pe veranda de lemn, se întinseseră câțiva turci care-și fumau pipa, își beau cafeaua și nu păreau deloc să ne ia în seamă pe noi, străinii.

Câțiva bărbați zdrențăroși, cu barbă lungă, turban, caftan și papuci de saftian umblau pe stradă, culegând bălegar pentru foc; lemn de foc nu se găsește pe-aici pe o distanță de mai multe mile.

În apropierea orașului se aflau niște rămășițe câtuși de puțin neînsemnate din valul lui Traian, despre care se spune că se întindea de la Marea Neagră la Dunăre; cât vedeam cu ochii, doar mare sau stepă imensă, nici casă, nici fum de la foc de păstor, nici turme de vite, nici un punct viu; doar un câmp verde, nesfârșit. Lângă oraș, pe câteva petece de pământ neîngrădit, creștea grâu – nu mai înalt decât iarba și de aceeași culoare cu ea.

M-am îndreptat către mare; aproape de ea, chiar la poalele țărmului, o barză moartă – primul lucru pe care-mi căzuseră ochii. Zăcea cu o aripă întinsă, cu gâtul îndoit; m-am întristat profund zărind-o! – barza a fost întotdeauna pentru mine cea mai interesantă zburătoare. M-a preocupat de când eram copil și, de altfel, bântuie prin romanele și poveștile mele, iar acum era primul lucru pe care îl vedeam, când mă îndreptam peste mare spre casă; abia ajunsă pe aceste locuri, murise. Mă cuprinse o superstițioasă teamă, nimeni nu poate spune că n-a avut asemenea gânduri, măcar vreodată în viață: poate și eu, de-abia ajuns de cealaltă parte a mării, la fel vor sfârși.

Pe cân d contemplam pasărea, negura s-a întins din nou peste mare și țărm, atât de compactă și densă, încât m-am temut că nu voi mai găsi drumul înapoi către han. Nu vedeam nici la patru pași, așa încât am pornit drept înainte, m-am cățărat pe-un gard de piatră și astfel am ajuns pe o scurtătură la han, unde aștepta o excelentă masă, atât de minunat pregătită, încât chiar dacă toți cititorii vor spune , tot vor trebui să audă despre ea: mâncarea. Totul era grozav și, după cum aveam să aflăm a doua zi, incredibil de ieftin. Nici unul dintre noi nu mai întâlnise așa ceva; ne-am notat, de altfel, numele hangiului și al hangiței și am promis să-i lăudăm și să împrăștiem vorba despre ei. Vreau să contribui și eu la aceasta, deci povestesc: e un austriac, Thomas Tadicsevici, și locuiește colț cu Marea Neagră.

După prânz, hainele fură încărcate în mari căruțe, meșterite cu totul din lemn, care trebuiau s-o pornească pe Dunăre chiar atunci și care, fiind trase de boi, aveau nevoie de toată după-amiaza, noaptea și ziua următoare, pentru a ajunge la Cernavodă. Noi, în schimb, aveam de mas în Constanța peste noapte și, pornind grabnic în zori, urma să ajungem acolo în același timp cu bagajele. Țărani valahi înfășurați în șube de oaie, cu pălării negre de pâslă, ale căror umbre atârnau pur și simplu ca o umbrelă peste spinare și umeri, însoțeau căruțele. Am fost asigurați că țara era, pe această porțiune, întru totul liniștită, și că în drumul nostru prin stepă nu vom întâlni decât transhumanți valahi.

O negură groasă și umedă veni din nou dinspre mare, răspândindu-se peste toată câmpia: carele încărcate, care plecau, au dispărut ca într-un nor, la numai câțiva pași de noi. Era frig, cum fusese în mijlocul mării.

Hangiul ne povestise despre aceste puternice schimbări de atmosferă, despre furtunile teribile din ultima iarnă și despre frig; gheața se întinsese pe mare cale de multe mile, încât se putuse merge pee a de la Constanța până la Varna. Ne-a povestit despre viscolele care goneau cirezilecu păstori peste stepă, despre câinii fără stăpân, dintre care am văzut câțiva. Aceste haite urlătoare bântuiau mai cu seamă iarna Bulgaria și Rumelia. Se întâlnesc adesea cu lupii și atacul e la fel de vehement de ambele părți; o lupoaică singuratică ce se rătăcește printre câini e adesea cruțată, iar puii pe care-i zămislește apoi nu pot fi deosebiți de cei din propriul neam; îi alăptează cât mai bine, dar dacă împlinesc câteva zile, îi cară la apă și, dacă lincăie precum câinii, îi omoară; instinctul îi spune că sunt cei mai mari dușmani ai neamului ei.

Spre seară vremea s-a îndreptat; m-am plimbat cu Ainsworth de-a lungul plajei, pentru a culege pietre și scoici; am trecut pe lângă barza moartă; aproape de ea zăcea un alt leș de biet animal, pe care-l văzusem și data trecută, dar nu-i dădusem atenție, cu toate că era poate mai interesant decât barza. Era un pudel mare, cu siguranță aruncat de pe un vapor și adus de ape la țărm; s-ar fi putut scrie despre cei doi un roman al mărilor și altul al văzduhului – din această ultimă specie nu avem nici unul, dar vor apărea ele, desigur, odată cu baloanele.

Pe drumul spre casă am vizitat una dintre acele neîngrijite colibe tătărești, cu streașina până la pământ; de fapt, am intrat de-a bușilea în odaia care părea în întregime un mare horn; pereții luceau de funingine, totul în jur se pierdea în fum. O fată de tătar fără văl stătea lângă foc și frigea carne într-o țepușă. Nu era tocmai frumoasă; trăsăturile îi erau grosolane, ochii spălăciți, însă figura și atitudinea ei erau remarcabile: un pictor ar fi putut s-o ia drept model pentru un tablou straniu, cu o lumină dublă, focul înăuntru în colibă și soarele de-amurg care strălucea roșu ca sângele prin ușa joasă.

Când am ieșit, luna plutea rotundă, imensă, deasupra mării; pe masa de la han aburea un bol de punch; am petrecut înăuntru o seară plăcută și veselă, serviciul german, limba germană și confortul german ne făceau să credem că ne mutaserăm, brusc, din Orient în mijlocul Germaniei.

De-a lungul pereților, sub ferestre, în jurul camerei, se întindeau divane late, acoperite cu niște rogojini de papură; acesta ne era așternutul. Nu puteam să dorm; valurile care loveau țărmul răsunau precum tunetele; prin fereastră vedeam întinsa mare luminată de luna rotundă și clară.

Plecarea fusese stabilită pentru a doua zi în zori. Veniră niște țărani cu cai valahi plini de vioiciune, care jucau în fața porții noastre; doi se smulseră, săriră peste gardul de piatră, zburând, dintr-un salt, dincolo; se stârniră strigăte și chiuituri. Între timp, m-am mai dus o dată până jos, la mare, să-mi iau rămas bun. Marea largă și sărată, pe care o îndrăgesc atît, n-aveam s-o mai revăd de-acum până s-ajung la țărmurile daneze.

În fine, convoiul se strânse în ordine. Hangiul nostru, în vechea lui uniformă austriacă, o porni înainte călare, iar noi, ceilalți, îl urmam în grabă prin oraș, în afară, spre nesfârșita stepă deschisă. La stânga, pe tot lungul drumul nostru de-o zi, se întindea lacul Kara-Su, despre care se spune că ar fi rămășița canalului prin care Traian legase Dunărea de Marea Neagră; ar putea fi foarte ușor repus în folosință; dar mai puțin costisitor ar fi dacă s-ar construi o cale ferată pe acea întindere dreaptă; singura dificultate pentru aducerea la îndeplinire a unui astfel de proiect ar fi venit de la parea turcă. Se pare că a fost deja destul de dificil pentru Compania Danubiană a Vaselor cu Aburi să obțină permisiunea de a construi aici un han și birouri, pentru ca pasagerii lor să treacă pe acest drum mai scurt prin țară. Licența a fost restrânsă la Comitetul Austriac al Vapoarelor cu Aburi de pe Dunăre, la familia și prietenii lor.

Am trecut pe lângă ziduri de apărare din perioada ultimului război rus; erau în întregime subminate de câinii sălbatici care găseau în aceste vizuini răcoare vara, când soarele arde deasupra stepei lipsite de umbră, sau adăpost și căldură iarna, cu viscolul și zăpada biciuind peste capete.

În sfârșit, am ajuns într-un sat; fiecare casă arăta ca un morman pe un tumul. La dreapta se înălțau pline de mândrie câteva coloane de piatră de la o mănăstire distrusă.

Am trecut mai departe și numai stepa verde, pustie, se întindea înainte și împrejur. Trei turci în haine pestrițe, cu turban și caftan fluturând, veniră călări în goană sălbatică drept spre noi; tot tabloul era ca din Horace Vernet. Allahu akbar! Fu salutul lor.

În mijlocul stepei tăcute se afla un cimitir turcesc părăsit, cu pietre de mormânt albe, sparte. Numai pe unele dintre ele se mai vedea turbanul; nici un chiparos, nici un tufiș nu umbrea morții: satul care se aflase aici fusese șters de pe fața pământului.

Pe orice suprafață uniformă, orice obiect, cât de neînsemnat, care iese în evidență, trezește atenția. Un vultur mare se așezase în iarbă, nepărăsindu-și locul până ajunserăm la vreo cincizeci de pași de el. Vedeam turme de vite, care de la distanță păreau armate în front de luptă. Păstorii valahi semănau cu niște sălbatici, purtau șube lungi, mițoase, de oaie, pălării uriașe sau căciuli înguste de blană, plete negre și aspre le atîrnau pe umeri, toți duceau grele baltage. Soarele ardea cum niciodată nu mai simțisem. Arșița năvălea peste noi, aproape că ne stingeam de sete; cei mai mulți își muiau năframele în niște băltoace în care mișunau mormoloci și apoi le storceau, sugând apa; eu n-am fost în stare decât să-mi umezesc buzele; și-n mijlocul acelei călduri, în mijlocul arșiței mistuitoare, păstorii valahi stăteau în hainele lor grele de blană, sprijinindu-se în baltage – bieți transhumanți! Auzeam cîntecele lor, melodia îmi răsună și acum în urechi, trebuie să compun un text pentru ea (…)

Bieți transhumanți! Trecurăm în grabă pe lângă ei. Un mic refugiu clădit pentru noi ne-mbia; cafeaua fu fiartă, mâncarăm merindele-aduse; noi eram oaspeții, tot noi hangiii. Nimeni nu locuia aici; după ce ne odihnirăm, încuiarăm la loc uși și ferestre și-o pornirăm în grabă în aceeași direcție; câmpia începuse acum să se-nalțe și în zare se ivi ierboasa Valahie, ca o mare verde!

Treceam pe lângă dealuri acoperite de scunde foioase – fagi și mesteceni; totul avea un aer danez, bland, zâmbitor. Ajunseserăm la Cernavodă, o mândrețe de oraș în ruină; fiecare casă părea s-o întreacă pe cealaltă prin frumusețe pitorească. Acoperișul uneia – doar câteva șipci sub snopii de papură; alta, în schimb, era numai acoperiș, lăsat până la pământ. O puzderie de copii se ițea prin fiecare ușă sau, mai degrabă, prin bortă; cei mici erau goi-pușcă, unul avea, e drept, o căciulă de miel, dar asta-i era toată găteala; un băiat purta caftanul larg al tătâne-său, dar caftanul era deschis și se vedea că altceva nu mai avea.

Dunărea se revărsase până departe, peste câmpie, apa pleoscăia sub copitele capilor. Steagul austriac fâlfâia pe vasul cu aburi Argos, ne făcea semne de parcă ajunseserăm acasă; înăuntru era un salon cu oglinzi, cărți hărți și divanuri elastic, amasa era acoperită cu mâncăruri aburinde, fructe și vin, totul la bord era bun și în ordine”.