Ia să vedem cum ne-am descurca fără banii de la UE

Textul remarcă ratele mari ale creșterii economice din Europa Centrală și de Est în toate trimestrele anului trecut, de peste 3-4% (Ungaria, Estonia, Lituania, Bulgaria, Slovacia, Croația) și chiar 5-6% (România, Letonia, Slovenia, Polonia, Cehia, Estonia), față de o medie a UE sub 3%, susținută de exporturile către zona euro, de consumul intern și de investiții facilitate de fondurile europene structurale și de coeziune, care le-au dat acestor guverne posibilitatea de a investi susținut fără a afecta prea tare nivelul datoriei publice.

Raportat la următorul plan bugetar multianual al UE (2021-2027), susțin analiștii băncii franceze, țările din zonă vor avea însă de făcut „o opțiune strategică – să decidă dacă preferă pragmatismul economic și continuă să beneficieze de generozitatea finanțărilor UE sau dacă vor să se lipsească de o parte din această asistență și să mențină regimul politic pe care îl creează acum, cu subminarea domniei legii și a instituțiilor în folosul unei mai mari autorități și suveranități naționale”.

În primul caz, prevede raportul, ar trebui să vedem o continuare a politicii de investiții și o îmbunătățire a infrastructurii; în al doilea caz, sunt motive de îngrijorare că va avea loc o reducere a investițiillor publice sau o creștere a datoriei publice care ar amenința profilul de risc de țară. Scăderea investițiilor, mai zic analiștii, va afecta potențialul de creștere economică, posibil și investițiile străine directe; pentru Polonia, de pildă, contribuția la buget a fondurilor structurale de dezvoltare înseamnă acum 2-3% din PIB anual.

Acest scenariu, surprinzător de brutal pentru o instituție bancară de obicei prudentă în predicții, apare chiar după ce Comisia Europeană a prezentat un proiect de buget pentru perioada 2021-2017 ce ia în considerare nu doar o reducere a fondurilor de coeziune, ci și condiționarea alocării lor de „respectarea domniei legii și a valorilor democratice, spre a pune o presiune economică pe statele autoritare din Europa Centrală”, cum se exprimă cei de la Crédit Agricole.

La 6 martie, premierul ungar Viktor Orbán a spart gheața, anunțând primul că economia țării va avea oricum rate de creștere de 4% în următorii ani, cu salarii în creștere și șomaj redus, așa încât nu va mai avea nevoie de fonduri de la UE. „N-avem nevoie de banii europenilor, ci de piața lor, de asta trebuie să stăm în UE”, a spus Orbán, deja pe cai mari în sondajele dinaintea alegerilor din aprilie și pregătit să livreze electoratului său promisiunea de a elibera țara de sâcâielile UE pe tema primirii de refugiați.

A urmat premierul polonez Mateusz Morawiecki, care a trimis Comisiei Europene documentul de explicare a reformelor din justiție criticate de Bruxelles, avertizând că vesticii n-ar mai trebui să tot vorbească de sancțiuni pentru Polonia, fiindcă asta stimulează sentimentul antieuropean și forțele populiste care vor dezintegrarea UE.

La ultimul summit UE, Morawiecki a afirmat că i se pare acceptabil ca UE să condiționeze alocarea fondurilor de respectarea principiilor domniei legii, dar numai atâta vreme cât există criterii obiective acceptate la nivelul UE. O listă cu asemenea criterii nu există însă, astfel încât, dacă rezultatul va fi percepția că „domnia legii” e doar un pretext al vesticilor ca să poată economisi bani la buget pe spinarea esticilor după gaura creată de Brexit, atunci sentimentul antieuropean din Est, cum a zis Morawiecki, se va vădi chiar la alegerile europarlamentare din 2019. Iar asta ar afecta direct interesele statelor bogate din UE, deja descumpănite de viteza cu care forțele politice zise antisistem au câștigat teren în țări ca Germania și Italia.

Actuala guvernare din România pare avantajată de astfel de dispute, pentru că pe de o parte poate arăta UE că aici nu e chiar așa de rău ca în Polonia sau Ungaria din punctul de vedere al „domniei legii”, pe de altă parte poate arăta UE că aici, spre deosebire de țările din Vișegrad, nu există nici partide eurofobe, nici sentiment antieuropean.

Acesta a fost rostul includerii unui plan de aderare la euro până în 2024 tocmai pe primul loc între prioritățile naționale enunțate de Liviu Dragnea la congresul PSD; nici Ungaria, nici Polonia, nici Cehia nu au termen de aderare și nu dau semne că le-ar mai interesa să aibă.

La fel, premierul Viorica Dăncilă a insistat pe importanța fondurilor europene, spunând inclusiv că miza Guvernului este să se investească în primul rând banii europeni și abia apoi cei de la buget; comisarul european Corina Crețu, responsabilă tocmai cu politica regională și fondurile structurale, a fost chiar între invitații de frunte la congres.

Pe de altă parte însă, dorința liderului PSD de a urma Polonia și Ungaria în materie de discurs suveranist, așa cum a făcut la congres, poate neutraliza avantajele de mai sus, dintr-un motiv simplu: când e vorba de chestiuni sensibile ca suveranismul și naționalismul esticilor în raport cu UE, orice șoaptă care sugerează rebeliune, mai ales venind din partea unei țări până acum cuminți, e rapid echivalată la Bruxelles cu strigătele poloneze și ungurești. „Desenul suveranității românești trebuie făcut în România, nu în afara țării”, cum a spus Dragnea la congres, accentul nou pe „curajul” de a dezvolta relațiile economice cu China sau ideea de a lansa fondul suveran de investiții și o bancă națională de dezvoltare sună a încercare de a găsi soluții alternative la banii UE, aceia acordați sau retrași după criteriile UE. Iar problema nu e cât de cuminte s-ar cuveni sau nu să fie România într-un moment când nici alții nu mai ascultă de Bruxelles, ci dacă are resursele să fie atât de suverană pe cât o arată discursul lui Dragnea.

Ungaria a reacționat la criza economică prin măsuri dure față de multinaționale: a impus taxa pe bănci și telecom, a înghețat dobânzile la credite, a renunțat la acordul cu FMI. Dar n-a pățit nimic, în ciuda ploii de avertismente că UE și investitorii se vor supăra.

Valentin Lazea, economistul-șef al BNR, vorbea prin 2011 de diferența dintre România, care atrăsese până atunci investiții străine de 3.270 de dolari pe cap de locuitor, și Ungaria, cu 26.460 de dolari pe cap de locuitor, explicând că atitudinea investitorilor străini față de o țară depinde și de implicarea lor mai mare sau mai mică pe care o au de protejat acolo. În 2015, după UNCTAD, totalul investițiilor străine directe arăta așa, cu țările enumerate în funcție de mărimea populației: Polonia – 192 mld. euro, România – 62 mld. euro, Cehia – 102 mld. euro, Ungaria – 83 mld. euro, Bulgaria – 38 mld. euro. Numai primele trei în ordinea investițiilor sunt membre OECD, clubul țărilor dezvoltate. Celelalte două componente ale puterii economice, capitalul intern (cel din care la ei au ieșit campioni naționali și transnaționali ca PKN Orlen, OTP, MOL sau CEZ, iar la noi n-a mai ieșit nimic) și fondurile europene atrase, au urmat aproximativ aceeași ierarhie.

Știind, așadar, că România este o țară care încă încearcă să iasă din sărăcie, cum ar trebui să înțelegem declarațiile din programul de țară al șefului PSD?

Sunt menite să câștige cu noi promisiuni electoratul pierdut din 2016 încoace? (fondul suveran de investiții, de exemplu, ar fi trebuit înființat deja de anul trecut, acum apare iarăși ca promisiune).

Sunt expresia speranței liderului PSD că atâta vreme cât cumpără armament din SUA, Germania și Franța, România n-are de ce să se teamă de UE?

Sau avem de-a face cu un plan de a captura de partea PSD electoratul mai naționalist care altfel și-ar găsi un partid cu adevărat eurofob capabil să-l reprezinte?

Ca socoteli politice, toate acestea sunt de înțeles; păcat însă că șeful PSD creează astfel în rândul alegătorilor niște așteptări care, necorectate de informație economică reală, vor crea în timp o frustrare și mai mare decât cea a numeroșilor români care acum oftează admirativ de câte ori aud de Orbán și se întreabă de ce n-avem și noi unul ca el.