Iarăși și iarăși, din America duhovnicească

„America duhovnicească” – așa mai numea cu tâlc Cuviosul Paisie Aghioritul (1924-1994) Muntele Sfânt în care pustnicea.

Înainte cu niște ani de a se muta la cele veșnice, pelerinii îl căutau prin peșteri și vizuini pentru un cuvânt de folosință. Cuvintele au fost strânse într-un ceaslov și, când vreau să mă strecor pe sub radarul rece al veacului meu, deschid ceaslovul:

„Când pleacă dragostea, rămâne iadul”.

„Diavolul nu e deștept, e foarte prost. E numai o încurcătură, nu-i dai de capăt. Face și lucruri inteligente, și prostii (…). Dumnezeu putea să-l desființeze pe diavol – doar e Dumnezeu. Și acum, dacă ar vrea, l-ar aduna ghem în iad, dar îl lasă spre binele nostru (…). Fără luptă, nu se face sat”.

„Lucurile sunt simple. Noi le complicăm”.

„Lumea se mișcă în minciună. Oamenii devin mincinoși. Și-au făcut o altă conștiință”.

„Înainte adânc, înapoi prăpastie”.

„Dacă ar veni un război, cum ar rezista oamenii fiind atât de bine trăiți?”.

„Oamenii se grăbesc mereu, aleargă. În ceasul acesta se află aici, în celălalt – acolo, în celălalt – mai departe. Și, ca să nu uite ce au de făcut, e nevoie să își noteze. Cu atâta alergătură, tot e bine că își mai aduc aminte cum îi cheamă… Nici pe ei înșiși nu se cunosc. Cum să se cunoască? Poți să te oglindești în apă tulbure?”.

„Am trecut dincolo de limita răbdării lui Dumnezeu”.

„Cum să nu te minunezi: vezi o păsăruică atât de micuță cum călătorește fără busolă, cum merge în Africa și se întoarce fără busolă și își regăsește cuibul. Iar oamenii se rătăcesc cu hărți și cu indicatoare. Și păsările nu merg pe uscat, nu își pun semne. Zboară în văzduh, pe deasupra mării. Unde să-și pună semne? Unele păsăruici se așează pe pescăruși, ca pe avioane…”.