Împăratul e gol. Guvernul Ponta trăiește la televizor și asta îi ocupă tot timpul

Am început dăunăzi un experiment. Admit, fără prea multă încredere și fără un calcul precis, îndelung premeditat. Am vrut să demonstrez că Guvernul lucrează. Că o face tihnit, așezat, fără să epateze cu marile realizări, așa cum ni se spune, prin reprezentanții nației, zi de zi.

M-am proțăpit, cu acest gând, în Parlament, în fața unor uși – căci ușa, scările sau pupitrele goale au devenit, de când cu posturile la care se transmite mereu ceva uluitor din fața lor, linia de demarcație, în geografia puterii, între noi și ei. I-am așteptat acolo, cu servietele lor târâite de umbre cocoțate în stratosferă pe valul misiunii încredințate, cu aerul lor de dumnezei, de invincibili, de vindecători ai rănilor vechi, de justițiari, de recuperatori ai banilor dispăruți  în mâinile mentorilor lor, cu mina preocupării înșurubată pe tâmple.

Experimentul era simplu. Aveam să îi întreb, fără agresivitate și fără a întinde capcane ce soluții au, în ministerele lor, pentru angajamente pe care și le-au luat față de FMI.  Aveam să le cer explicații simple strict despre decizii de care se feresc, deși intră în fișa postului lor de ministru. Ei urmau să răspundă civilizat și cu argumente, eu să recunosc că au măcar un plan.

Primul s-a nimerit să fie Daniel Chițoiu. Ministrul Finanțelor rămăsese restant cu o explicație obligatorie: cum va lărgi taxarea pentru asigurări sociale dacă, așa cum spune, nu va reține contribuții pentru sănătate și pensii niciunei noi categorii, scăzând nesemnificativ CAS-ul? „Pur și simplu”, mi-a răspuns încurcat, cu capul răsucit în altă parte, fără țintă, gata să se împiedice, să cadă pe scările de marmură între cabluri tv. „Cum?”, am mai avut o tentativă tardivă, alergându-l printre uși, în timp ce căuta salvarea – sala de plen, teritoriu păzit, interzis nouă, permis lor. „Am fost foarte clar!”, a scrâșnit parcă speriat, dispărând.

A doua încercare am făcut-o cu ministrul Muncii. În locul Marianei Câmpeanu cea cu aerul de bunicuță împăciutoare cu care invadează zilnic ecranul, pe holurile Parlamentului pășea apăsat un personaj obosit să-și mai ascundă aroganța. Îi cer permisiunea de a-i adresa o întrebare, avertizând-o că mă preocupă bugetul pentru pensii. „Nu”, mi-o taie tranșant, în timp ce, cu fața schimonosită de dispreț, se întoarce spre taraba de fotografii oficiale la care venise să se vadă în oglindă. Cealaltă oglindă, în fața căreia se așază benevol, atunci când camerele televiziunilor prietene o înconjoară întrebând-o orice – despre viața grea a oamenilor, despre nenorocirile predecesorilor, despre câinii maidanezi – mai puțin despre ministerul de care răspunde. Cu o privire severă și, pe tonul de admonestație pe care și-l ascunde bine la televizor, începe să țipe când pun la îndoială că are vreun proiect în minister. Pe contul său de Facebook, în schimb, doamna ministru are timp de „declarații”. Mai ales dacă e vorba despre serbarea de la Țebea, una din atribuțiile sale în Guvern, fără îndoială: „Un singur lucru vreau să transmit celor prezenți: Stați drepți în fața lui Dumnezeu, nu vă plecați în fața nimănui pentru că acesta este spiritul pentru care a luptat și s-a sacrificat Avram Iancu”. Chapeau!

Ministrul Radu Stroe nici nu se obosește să se întoarcă. „Nu”, răspunde cu spatele, dinainte să afle cine ce vrea de la el. O oră mai târziu țâșnește parcă pe furiș pe holul lung, spre locul în care nu intră decât o persoană. Îl alerg fără speranță, bâiguindu-i ceva despre câteva primării care stau de luni de zile fără primari și fără bugete, în care nu se bate nici măcar un cui pentru că inclusiv ministrul de Interne ignoră, încălcând o lege, cererile prefecților de a organiza alegeri. Fapt confirmat în scris, de ministerul său. „Nu mă ocup eu de așa ceva. Când mă voi ocupa…”,  ridică din umeri în zbor fără oprire.

„Primar/ primari, s.m.” pare să fie însă unul din cuvintele cheie la care ministrul Liviu Dragnea se înduioșează. Tactica funcționează, ministrul administrației e ochi și urechi, în timp ce batem holul cu pași egali. „Le facem!”, mă asigură și dă să evadeze lăsănd în urmă un zâmbet. „Când?”, mă ambiționez. „Ați depășit de câteva luni termenul din lege”. Pașii se grăbesc, mâna lui Liviu Dragnea îmi petrece cotul gata să-mi câștige bunăvoința și încrederea.  „Nu știu să spun acum”, șoptește printre uși, cu grijă ca memoria reportofonului să nu capteze șovăiala.

Pe Victor Ponta îl aștept minute în șir să se războiască în fața camerelor și apoi să anunțe împăcarea cu Crin Antonescu, să facă glume ieftine și să trimită pe piste false, să joace impecabil piesa implicării și să-și împartă ironiile ziariștilor care îl calcă pe nervi. După o lungă așteptare, îndrăznesc. Îl întreb despre taxe. Cum va extinde baza de impozitare pentru asigurările sociale – o anunțase cu câterva minute mai devreme la tribună, cu aerul preocupării – și cum se va aplica taxarea diferențiată pe proprietate. Răspunsul e scurt: „Vă va explica domnul Chițoiu. Vă pup, pa!”

Am văzut, în toți anii de dinainte, pe aceleași holuri, exemple nenumărate de ipocrizie, de ticăloșie, de incompetență, de inadecvare. Le-am luat ca pe niște dovezi în plus ale unor boli vechi ale unei Românii deseori hidoase, cu politicieni constipați care își ascund incompetența prin agresivitate, obișnuiți să se califice la locul de muncă și am tot așteptat evoluția. Nu-mi amintesc însă vreun moment în care să fie la fel de evident că spațiul public s-a umplut până la refuz de vorbe goale, de anunțuri de intenție care nu ajung să fie fapte, de  false certuri și așa-zise împăcări, de „știri” despre ce se spune și nu despre ce se face. Că împăratul e gol și incapabil să o recunoască.

De sub trena lui invizibilă, niște trepăduși au reușit însă, chiar și în țara în care devine tot mai greu să deosebești adevărul de munciună, să distingă niște realități să să le pună în plicul adresat doamnei Christine Lagarde: „România continuă să fie vulnerabilă la șocuri externe și la tulburări pe piețele externe de capital”, are „venituri slabe și presiuni pe cheltuieli din ce în ce mai mari”, „împrumuturile neperformante au crescut cu 20% față de 2011″, iar „arieratele au început să crească din nou în administrația centrală”.

Mai așteptați soluții?