În aparență și în realitate

Dacă, după neîmplinita tranziție spre democrație tragem linia și alcătuim un bilanț, avem realități aparente și percepții reale. Avem o democrație, care, departe de a fi perfectă, e reală în alcătuirea sa instituțională. Dar e slabă în calitatea funcțională a instituțiilor. Avem drepturi și libertăți garantate de Constituție și legi, inclusiv libertatea economică de a întreprinde. Dar nu avem nicio certitudine că ne putem bucura de ele. Am plecat plini de speranță acum 27 de ani pe drumul spre democrație cu o foarte amplă resursă umană de bună și foarte bună calitate profesională. Iar astăzi, în aceeași țară a noastră, expertiza în materie științifică, tehnologică și industrială este slabă, cantitativ și calitativ la nivelul unor state care de abia își încep drumul modernizării. Rigoarea pregătirii școlare la toate nivelurile s-a diluat dramatic și continuu, fapt documentat de plasarea acesteia la nivele scăzute pe plan mondial. Când am devenit prim-ministru în decembrie 1989, entuziasmul meu pentru misiunea la care mă angajam avea o bază deplin rațională în acea înaltă calitate profesională de care vorbeam. Se dovedise pe deplin că puteam realiza prin eforturi proprii orice obiective industriale de amploare și înaltă tehnicitate și totodată să avem înaltă cultură în ciuda condițiilor impuse de un regim opresiv. Acum e dezolant să constatăm că nici conducătorii țării nu mai au vreo ambiție pentru mari înfăptuiri și nici nu mai sunt suficienți specialiști cu înaltă expertiză.  

Zilele acestea încercam – pentru a câta oară?! – să relansez marele proiect de amenajare a Canalului Siret-Bărăgan iar unii din colegii de breaslă  (hidrotehnica) îmi spuneau cât e de urgent proiectul fiindcă foarte curând nu vom mai avea cu cine să-l punem în operă. Să vină specialiști din străinătate nu e doar extrem de scump cât e de rușinos. Iar proiectul nu e deloc pe placul celor de la Bruxelles. 500.000 de hectare de teren irigat și producții de cereale de 9-10000 tone/ha, peste ceea ce producem deja, ar face din România un concurent redutabil pentru alți mari producători europeni. Prin urmare, ar trebui să ni-l asumăm singuri. Prin activitate intensă și productivă – intelectuală, culturală sau industrială – scurgerea timpului vieților noastre este încetinită. Timpul nostru interior se mărește. Peste tot în lume vedem realizări tot mai incredibil de îndrăznețe cu un uriaș conținut de cunoaștere, de imaginație, de inteligență. Scurgerea timpului nu e aceeași, nu e la fel, nu e globală. Fiecare națiune are propria sa percepție. Oamenii nu fac abstracție de țara și statul în care trăiesc.

Dimpotrivă, ar vrea să se angajeze pentru ceva și într-un fel mai presus de ritmul cotidian. Simplu spus oamenii n-au încetat să-și iubească țara. Dar se confruntă amarnic cu o politică foarte activă însă întoarsă către sine. De câte ori nu afirmă politicienii că „românii vor…cred…(sau) nu mai cred”? Ce-i îndreptățește să afirme? „Strălucesc printre noi multe personalități care pentru a trăi au nevoie de două morale: una care să le permită să se scuze și o alta care să le permită să acuze”, spunea Titulescu în magistralul său discurs pentru reforma fiscală,în 1921. Scurgerea timpului în acest timp politic e accelerată și păguboasă. În fapt, politica nu dă socoteală oamenilor pe care îi reprezintă dacă nu e altceva decât o permanentă abdicare de la viitor și obsesie pentru trecut. Contează ce a fost, nu contează ce va fi. Astfel, cred, strigătele și sentințele de pe Facebook au eliminat, ca metodă, analiza rațională bazată pe fapte incontestabile. Comunicarea cea mai vizibilă și larg răspîndită – milioane de postări – se bazează pe o cu totul altă atitudine: dacă adevărul e altul decât ce cred și vreau eu, cu atât mai rău pentru adevăr. Pentru mine, care am trăit vremurile comuniste de care am vrut să scap oricât de periculoasă putea fi consecința, această nouă atitudine e aceeași cu cea veche, din acele timpuri.

Dar ceea ce nu funcționează sau funcționează la întâmplare și rău îi face pe oameni să dorească o schimbare în mai bine. Pentru a stăpâni întâmplarea și stabiliza o normalitate cumsecade e nevoie de ceea ce Orwell numea ” common decency”, un fel de bun-simț înțeles și acceptat de cei mai mulți dintre cetățeni. Oamenii sunt ținuți împreună prin lege. Însă, fără o decență comună ,factorul primar al unei societăți funcționale, adică guvernarea, este el însuși nefuncțional. Ceea ce e dezordine și nepăsare tinde să prevaleze asupra naturii veritabile a unui stat funcțional ce constă în auto-disciplina în libertate. Este definiția esențială pe care o datorăm lui Kant. Realitatea bătăliei politice a devenit, ca să zic așa, nereală, câtă vreme e tot mai greu să se facă distincția dintre declarații false și fapte. Se impune o campanie pentru un fel de alfabetizare funcțională a (prea) multor oameni politici. Dar cine să o facă? Românii, inclusiv sau poate în primul rând cei cu mai puțină carte nouă și mai multă veche, dar cu curajul dobândit prin depășirea avatarurilor vieții, înțeleg corect ce înseamnă a fi conducător. Leadership, în cuvântul acceptat acum universal, înseamnă capacitatea de lectură/cunoaștere decisivă a situațiilor care fac apel la consens. Consensul permite declanșarea unui proces productiv al informației și face posibile realizări predictibile.

Aici,prefer principiul culpabilității rezonabile al lui Albert Camus în locul celui al suspiciunii rezonabile și generalizate. Oamenii mai și greșesc, conducătorii la fel, însă săgeata timpului cheltuit rezonabil pentru binele public zboară mult mai departe decât aceea a timpului înghețat în suspiciune, adică în nemișcare. Cum spunea atît de frumos David Hume: „Rațiunea nu e altceva decât o pasiune generală și calmă”, adică, totuși, o pasiune iar nu o veghe rece sau răutăcioasă.

Cea mai grea problemă a unei campanii electorale și apoi a guvernării este să dezvolți o comunicare cu alegătorii, în sensul de a le suscita permanent interesul și atenția către ceea ce vrei să faci. Câteodată pare că vrei să faci vin din apă. Percepțiile, chiar prin natura lor sunt ambigue. Există în sociologie o diagramă în care pe verticală avem masa electorală proprie, iar pe orizontală masa totală echivalentă în timp. Diagrama constată existența mai multor domenii: instabilitate, stabilitate precară, stabilitate și, cea mai depărtată de  origine, Hard to tell, adică greu de spus ce e. Aceasta e periculoasă fiindcă masa cetățenească poate fi dusă într-o direcție imprevizibilă într-un timp foarte scurt. Atari situații pot apărea când totul se rezumă la cine zice ce, cui, pe ce canal de informare, ignorând efectele.

Responsabilitatea democratică impune datoria de desluși mai mult: care sunt interacțiunile și unde ne conduc ele? Care ar putea fi efectele, bune sau rele? Comunicarea guvernanților trebuie să aibă scopul de a constitui stări naționale stabile, bine definite și previzibile. Nu se creează istorie bună fără să înveți din istorie. Istorie rea, da, fără limită.

Cu voia dumneavoastră voi mai reveni.