În atenția viitoarei comisii de pregătire a aderării la euro

Primul risc pe termen mediu văzut de Draghi se referă la pericolul unui război comercial: președintele american Donald Trump a acceptat în ultimul moment să excepteze temporar UE, Canada, Australia și alte state de la suprataxarea importurilor de oțel și aluminiu din UE, dar și-a menținut decizia de a impune tarife punitive la importurile din China și nu se știe dacă după 1 mai, când va reveni asupra chestiunii, va decide exceptarea permanentă sau taxarea UE și a celorlalte state.

Al doilea risc este relaxarea reglementărilor financiare, pentru care băncile au reînceput să facă lobby pe măsură ce au văzut că SUA lui Trump e dispusă să renunțe la o serie de reglementări impuse de administrația Obama sectorului financiar după ultima criză.

Al treilea risc este reevaluarea activelor financiare (acțiuni, obligațiuni), în condițiile unor căderi ale burselor precum cea din februarie sau cea de acum și care periclitează economia UE, din cauza marii sale expuneri transatlantice. Al patrulea risc constă în politicile fiscale prociclice, mai ales în SUA, dar și în UE, unde o serie de țări mizează pe renunțarea la austeritate și creșterea cheltuielilor, deși economiile lor cresc oricum și fără astfel de măsuri.

Pentru Draghi, acest discurs, ca și cel din februarie din fața Comitetului pentru afaceri economice al Parlamentului European, sunt un fel de bilanț, atât al celor peste trei ani de programe neconvenționale de stimulare monetară a economiei de către BCE (cumpărarea de obligațiuni și alte titluri de datorie în schimbul cărora BCE a eliberat bani ultraieftini pentru uzul piețelor), cât și al mandatului său, care expiră în 2019. Draghi a amintit că zona euro și-a revenit definitiv din criză, cu o creștere de 2,5% în 2017, atât pe seama consumului, cât și pe seama investițiilor, cu aproape 7,5 milioane de persoane active în plus pe piața muncii față de 2013 și cu o perspectivă de inflație în creștere de la o medie de 1,4% în acest an la 1,7% în 2020.

Pentru unii comentatori, aceste rezultate confirmă că nu mai există niciun motiv sau mai bine zis pretext de a continua măsurile de stimulare monetară, prelungite de mai multe ori de frica unor noi furtuni la bursă generate de nemulțumirea investitorilor că nu mai au la dispoziție banii furnizați aproape pe gratis de BCE. Pentru alții, avertismentele lui Draghi privind cele patru riscuri confirmă că BCE se teme în continuare să termine actualul program de stimulare și atunci are nevoie să găsească noi motive de prelungire.

Numai că Draghi va pleca de la cârma BCE. Perioada actuală este una de tranziție, când toată lumea vorbește despre schimbarea de gardă, atât la Rezerva Federală, la conducerea căreia președintele Trump a înlocuit-o recent pe Janet Yellen cu fostul bancher de investiții Jerome Powell, cât și în toate instituțiile UE unde actuala conducere își termină mandatul la anul, de la Comisia Europeană până la BCE. Joi, liderii zonei euro au aprobat ca viitorul vicepreședinte să fie Luis de Guindos, actualul ministru spaniol al economiei, ceea ce crește și mai mult șansele ca viitorul președinte, adică înlocuitorul lui Draghi pentru următorii opt ani, să fie un german, favoritul net pentru această funcție – Jens Weidmann, guvernatorul Bundesbank.

Fost consilier economic al cancelarului Angela Merkel și susținut de ea pentru șefia BCE, Weidmann este temut de toți cei care au apreciat viziunea lui Draghi și care consideră că secretul ieșirii din criză a UE pornește de la declarația lui din 2012 că va face „orice este nevoie” pentru salvarea zonei euro, declarație ce a deschis drumul măsurilor neconvenționale ale BCE. Recent, Weidmann a declarat că dacă redresarea zonei euro continuă, BCE ar putea să termine în acest an programul de cumpărare de obligațiuni în valoare de 2.550 mld. euro, iar la anul deja să aibă loc prima majorare de dobândă. Ca membru al conducerii BCE, Weidmann s-a războit public cu fostul premier Matteo Renzi pe tema creșterii datoriei publice a Italiei și a fost cel mai înverșunat critic al măsurilor lui Draghi de stimulare monetară, urmând viziunea nemțească după care ieșirea din criză trebuie să se facă prin austeritate și disciplină fiscală, nu prin aruncarea cu bani ieftini în piață după exemplul Rezervei Federale.

De ce ne-ar interesa pe noi cele de mai sus, când liderul PSD și șefa Guvernului au în vedere aderarea României la euro în 2024, pe când acum e 2018 și abia urmează să se înființeze comisia guvernamentală de pregătire a aderării? Pe de o parte, pentru că nu te poți pregăti pentru aderare cu o informare minimă a publicului despre ce se întâmplă la nivelul de decizie în zona euro (nici măcar despre discursurile acestea ale lui Draghi nu se vorbește la noi; România nu face parte din zona euro, dar participă la Consiliul European și este reprezentată în Parlamentul European) și cu o informare redusă la interpretări ideologice despre ce ar însemna pentru noi aderarea la euro. Am văzut un articol unde era deplâns faptul că România ar renunța astfel la unul din ultimele sale privilegii de stat suveran, acela de a bate monedă; o asemenea abordare face din inițiativa lui Liviu Dragnea de pregătire a aderării la euro până în 2024 un demers absurd, neinteligibil, având în vedere insistența aceluiași pe ideea că trebuie să ne consolidăm suveranitatea în toate domeniile.

Pe de altă parte, cele de mai sus ne-ar interesa pentru că nu te poți pregăti pentru aderarea la euro rapid, prin decret sau OUG: numai „anticamera tehnică” a zonei euro, adică ERM II – mecanismul european al ratelor de schimb în care este testată stabilitatea monedei naționale, durează cel puțin doi ani, după care evaluarea performanței economiei în condițiile ERM II durează încă aproape un an. Iar până acolo, oficialii zonei euro trebuie convinși că România nu va pune probleme în privința inflației și a politicilor fiscale, adică a capitolelor la care apar acum avertismente în rapoartele făcute de finanțiștii români sau de cei de la UE. Inutil de observat cât de exigentă ar fi o BCE sub conducerea lui Jens Weidmann față de comportamentul fiscal al unei Românii candidate la aderarea la euro.

Nu numai atât însă: printre criteriile cerute la aderare figurează și unul care spune că „legislația și normele naționale prevăd independența băncilor lor centrale naționale și că statutele acestora respectă dispozițiile tratatelor și sunt compatibile cu statutul BCE”. Zilele trecute, senatorul PNL Daniel Zamfir, inițiatorul legii de plafonare a dobânzilor și al dării în plată, a depus un proiect de eliminare a imunității membrilor CA al BNR în materie de supraveghere prudențială. Ideea va fi dând satisfacție celor care fantazează de mult cum l-ar băga la închisoare pe guvernatorul BNR pe motiv că el e de vină pentru ratele lor la credite, dar ne-ar îndepărta de criteriul de mai sus privind aderarea la euro, asta după ce România a fost constant ferită de discuțiile de ani de zile despre cum guvernele din Ungaria și Polonia subminează independența băncilor lor centrale.

Și nu în ultimul rând, cele de mai sus ne-ar interesa fiindcă premierul Viorica Dăncilă i-a exprimat în februarie ambasadorului SUA, potrivit comunicatului de atunci, „îngrijorarea privind căderea indicelui Dow Jones (implicit a bursei) și, totodată, speranța că această situație nu va continua, întrucât ar genera potențiale efecte la nivel global”. Februarie a trecut și bursele s-au calmat, dar acum a revenit furtuna, încă mai violentă decât atunci: piața americană de acțiuni a încheiat cea mai mare cădere săptămânală din ianuarie 2016 încoace, închizând vineri la un nou minim al anului (23.533,20 pentru indicele Dow Jones, cu o pierdere de peste 1.100 de puncte în doar două zile).

O reizbucnire a turbulențelor din februarie era doar o chestiune de timp, pentru că și atunci, și acum s-a vorbit de același lucru: cu cât datele economice sunt mai favorabile, cu atât crește probabilitatea ca Rezerva Federală să crească mai mult și mai des dobânzile, adică să termine cu propriul ei program de stimulare monetară, ceea ce irită piețele. Acum însă a apărut factorul politic – frica de politica imprevizibilă a lui Trump în chestiunea tarifelor vamale, cu perspectiva unui război comercial în toată legea cu China, care a anunțat și va continua să anunțe măsuri de retorsiune, cu efect asupra exporturilor SUA. Vineri, împreună cu bursa americană au suferit și bursele din Europa și Asia; chiar dacă piețele europene își revin însă, rămâne valabil avertismentul de mai sus al lui Draghi despre reevaluarea activelor (în traducere, SUA strănută și Europa tușește, ca la orice criză de până acum – iar când Europa tușește, România trebuie să fie atentă să nu cadă la pat).