Încredere într-un șmenar

Dumnezeule, de când n-am mai văzut un maradonist! L-am reîntâlnit azi pe Șoseaua Ștefan cel Mare: agitat, gălăgios, pretinzând că banii mei sunt ai lui. Tocmai îmi băgam cardul în portofel și scoteam banii din aparat când din bancă a ieșit val-vârtej un individ cu geacă de piele, proaspăt ras, trăsnind a colonie (regret acum că nu m-am uitat cum e încălțat, dar pot să bag mâna-n foc că avea pantofi cu ciucure). „Cuuuum, merge bancomatul?!” m-a abordat maradonistul. L-am ignorat. „Mi-a mâncat toți banii. Stai așa, ăia nu sunt banii mei? Stai să-i număr”, a continuat gesticulând abundent. Am izbucnit în râs: „Dumneavoastră vreți să numărați banii mei?” Nu s-a descurajat. Mi-a zis că e de la Jandarmerie și mi-a fluturat o legitimație slinoasă. Mi-a cerut să mă legitimez, că el crede că eu am scos banii lui. „Vă rog să mergeți înăuntru în bancă și să vă rezolvați problema”, i-am zis. Foarte agresiv, m-a somat să-i dau cardul să verifice el. Și-a scos telefonul și a început să vorbească cu Jandarmeria lui imaginară: „Da, probabil n-are nicio vină, da, o să-l legitimez…” I-am întors spatele, protejându-mi portofelul. „Băiatu”, stai, stai pe loc. Arată-mi cardul și actele!” M-am întors, am făcut un pas spre el și i-am mârâit printre dinți: „Frățioare, dacă nu dispari în secunda asta, chem Poliția”. S-a făcut nevăzut într-o secundă.

Am trăit printre maradoniști mai bine de zece ani, cât am stat în cartierul Gării de Nord. Îi vedeam în fiecare zi. Li se zicea așa deoarece știau să învârtă banii cu dexteritatea unui fotbalist de geniu. Își făceau veacul în jurul caselor de schimb valutar, unde practicau metoda Maradona: îți dădeau un curs mai bun decât cel de la casă, dar ajuns acasă descopereai că în teancul de bani pe care ți-l dăduseră doar prima și ultima bancnotă erau reale, în rest hârtie de ziar. Vadul era bun: mulți țărani din provincie de fraierit, mulți turiști străini numai buni de jumulit. Erau mână-n mână cu polițiștii care chipurile patrulau prin zonă.

Meseria lor era să te facă. Arma lor era tupeul. Specia șmenarilor trăia pe seama naivității și bunei credințe a restului lumii. Bună credință, încredere, credulitate. Fraieri. Această specie n-a dispărut niciodată în România. A existat și înainte de 1989, a explodat după Revoluție, când toate legile oamenilor și ale lui Dumnezeu au fost răstălmăcite, continuă să ne facă și azi. Individul de azi de la bancomat este, oricum, un tip depășit, un soldat japonez uitat în jungla micilor șmenuri de stradă. Maradoniștii cu ștaif au evoluat în impresari de fotbal, oameni de afaceri, politicieni. Azi maradoniștii nu mai vând bilete de cinema la Feroviar și piei de cloșcă în fața Gării, azi îți tranzacționează Gara cu trenuri cu tot. Azi nu mai pun 20 de dolari deasupra teancului de vorbe goale, pun 20 de milioane. Azi cuțitarii care învârteau dolari și curve în față la Intercontinental sunt oameni de fotbal iar aceasta este și explicația râiei care a ajuns fotbalul din România. Azi șmenarii de la casa de schimb preschimbă voturile în urnă și milioanele dintr-un cont într-altul, într-o alba-neagra din care cei care pierdem suntem tot noi, fraierii. Ceva-ceva tot nu s-a schimbat, însă. Și azi, ca și ieri, maradoniștii parcă ar fi luat tot duty-free-ul cu ei: trăsnesc în continuare a parfum, chiar dacă, între timp, au pus un Armani peste rapănul zilelor din fața Gării de Nord.

Ce mi se pare însă cu adevărat insuportabil este tupeul de a-ți cere încrederea. În țara tuturor șmecheriilor, când știi că te-au țepuit de atâtea ori, să le dai de bunăvoie încrederea ta mi se pare un semn clar de sminteală. N-am să înțeleg, de pildă, în ruptul capului cum poți să răspunzi la întrebarea clasică din sondajele de opinie: „Câtă încredere aveți în politicianul cutare?” Cum să ai încredere în tot soborul acesta de valutiști care a invadat scena publică? Mai sănătos e să-ți pui mâna pe portofel, cel puțin până ieși din țară.

De fiecare dată când văd sondaje în care apar procente mari de cetățeni care „au încredere” în maneliștii cu bani, partid și pantofi cu ciucure, îmi aduc aminte de maradoniștii de la Gara de Nord: ziua nu avea suficiente ore pentru câți fraieri așteptau la rând să ia țeapă.

PENTRU COMENTARII, VĂ AȘTEPT PE PAGINA MEA DE FACEBOOK