Iohannis e, totuși, român
Poziția României exprimată de președintele Klaus Iohannis, șeful diplomației, de refuz categoric al cotelor obligatorii propuse, dacă nu încă impuse, de Comisia Europeană, este ieșită din peisajul de demnitate retrasă, privată, cu care ne-a obișnuit până acum cel care a câștigat alegerile de anul trecut datorită efortului susținut al contracandidatului său.
De ce se cramponează Iohannis de cele 1.785 de locuri disponibile pentru refugiați? În cazul în care a sperat obținerea unui vot pozitiv pe problema Schengen strategia nu ar avea de ce să dea roade. Votul este unul politic, după cum a reamintit recent Natasha Bertaud, purtătorul de cuvânt al CE. Simplu spus, România se opune din start propunerilor Comisiei lăsând, poate, de înțeles că e din cauza amânării aderării la spațiul Schengen, aprobare care nu depinde însă, efectiv, de Comisie. Unde mai pui că, momentan, UE, prin Germania, Austria, Slovacia și Polonia, se dezice temporar de principiile spațiului Schengen, oficialii acestor state anunțând reintroducerea controalelor la granițe.
Dacă ar fi vrut o poziție diplomatică mai bună pentru dosarul Schengen poate ar fi fost mai util pentru președintele Iohannis să adopte o poziție „de schimb”, nu de ceea ce pare a fi o nemulțumire care duce la „șantaj” politic.
Poate motivul pentru care mandatul „modest și demn” încredințat autointitulatului garant al „interesului național” a fost clipa modestă și demnă în care România, prin intermediul președintelui el, și-a recunoscut propriile limite administrative, respectiv incapacitatea de a procesa cele 6.351 de dosare ale refugiaților și de a le acorda, pentru o perioadă în care se vor afla, cu foarte mici excepții, în tranzit prin România, un trai decent.
România nu are capacitatea administrativă de a asigura locuri de cazare pentru studenți (fără să luăm în considerare condițiile din locurile puse, totuși, la dispoziție), să implementeze legile în vigoare, să cheltuiască bani de investiții, pe scurt: să funcționeze fără șpăgi, nepotisme și clientelism politic. Da, administrația centrală și locală nu este în stare de aproape nimic, este defectă. Tocmai din acest motiv diferența de la 1.785 la 6.351 este insignifiantă. Problema majoră rămâne cu ceilalți 19,8 milioane de locuitori aflați în pragul de a se transforma în refugiați din calea unui sistem pe care, însă, îl susțin de 25 de ani.
Poate că, motivat sau nu de scăderea consistentă din sondajele de opinie, președintele Iohannis, care luni dimineață a participat la deschiderea anului școlar la un liceu din Târgoviște, a realizat că este nevoie să „iasă la rampă”. Cartea naționalismului și specularea fricii de străini (dusă la extrem de fostul președinte al României ) poate că va mai aduce niște puncte în topul încrederii. E drept, un top al încrederii în care primarul arestat al Capitalei ocupă locul trei sau patru (în funcție de cine a derulat sondajul).
Dar e bine să ieși în față. Contează însă și cum o faci. Problema Codului Fiscal, de exemplu, poate că va rămâne în mintea multor votanți, însă, propriu-zis, președintele a retrimis Parlamentului o lege votată aproape în unanimitate fără a spune clar de ce. Știm de ce, că bugetul nu putea suporta și reducerea cu 17 miliarde de lei a venituri și creșterea cheltuielilor cu 13-14 miliarde de lei (doar prin aplicarea noii legi a salarizării), dar trebuia să o spună el. Nu a putut spune însă, în calitate de președinte, că nu e bine să crească salariile bugetarilor și atunci a participat și el la acest blat menit să asigure puterii bani în anul electoral 2016.
Președintele a ieșit în public pe problema refugiaților într-un mod ferm, ceea ce este bine, dar cramponarea într-un anumit număr și rigiditatea te pot face să crezi că ieșirea nu a avut legătură cu problema respectivă, ci cu… ieșirea în sine. Că scopul a fost transmiterea unui mesaj, nu mesajul în sine.
Iohannis realizează că este nevoie să fie mai vizibil. Și-a ales, de această dată, bine tema, însă discursul efectiv lasă de dorit. Încrâncenarea nu ajută pe nimeni, nici măcar când lasă de înțeles că motivul ei ar fi interesul național, protejarea românilor de dușmani, închipuiți mai ales, sau așezarea mai confortabilă la masa negocierilor cu ceilalți membri ai UE.
În final însă este greu să îi reproșezi ceva unui președinte al cărui mandat, pentru cei mai mulți dintre cei care l-au votat, a început și s-a terminat în aceeași zi, în care a câștigat în fața actualului premier. „Nucleul dur” al votanților nu este alcătuit din fani Iohannis, ci din cei care au fost, și cel mai probabil încă mai sunt, anti-Ponta. În același timp este normal să ai așteptări de la primul om în stat, așteptări pe care Iohannis, până acum, cu tăcerea lui modestă și demnă și cu ieșirile sala publice neconcludente, ușor stângace, nu le-a îndeplinit.