Irak. Strigoii dintre râuri

„Irakul e o nebunie a lui Churchill, care a vrut să unească două puțuri de petrol, complet separate – Kirkuk și Mossul, alăturând trei entități diferite: kurzii, șiiții și sunniți”. Nu există definiție mai strălucită și mi-ar fi plăcut să vă spun cui aparține, însă nu mai știu. O port cu mine, așezată lângă alte câteva jaloane memorabile care mi-au marcat drumul în Orient. (Și apropo: ce altceva e Kuweitul – pe care Saddam l-a atacat furibund în 1990, după lungul război cu Iranul – decât un puț de petrol?)

Preocupați de primăvara arabă, de escaladarea conflictului iraniano-israelian, de evenimentle din Libia, iar acum de războiul civil din Siria, am uitat Irakul cu strigoii lui. Ce-a rămas în urmă, în decembrie 2011, după ce bocancul ultimului soldat american s-a ridicat de pe fosta Mesopotamie („țara dintre râuri”)? Instabilitate, ură, violențe, aproape un million de orfani și spectrul unui iminent război civil. 

La 20 martie 2003, ora locală 5:33, s-au auzit la Bagdad exploziile primelor bombe. Peste comorile Sumerului și ale Babilonului, șuierau tomahawkurile. Niciodată ca înaintea războiului din Irak opinia publică din marele orașe ale lumii nu s-a exprimat mai vehement. Începând chiar cu americanii: din februarie 2003, zeci de mii de oameni s-au adunat pe dealul Capitoliului („o minoritate vocală”, au declarat atunci autoritățile), strigând: „Bombardați Texasul, au și ei petrol!”, purtând pancarte cu textul „Oare Iisus i-ar bombarda?”. Conform sondajelor, „minoritatea vocală” depășea 60 la sută din numărul cetățenilor.

VIDEO Cum să EVITĂM risipa alimentară de Crăciun. Românii aruncă la gunoi aproximativ 2,5 milioane tone de alimente anual

20:45

EXTERNE Fost director general al FMI condamnat la aproape cinci ani de închisoare pentru CORUPȚIE

20:31

Începea, în martie 2003, un război declanșat de o uriașă minciună, pe care responsabilii de atunci, memorialiștii de astăzi, nu pot s-o justifice. (Armele chimice pe care le căutau Aliații în Irak, erau probabil cele pe care tot ei le vânduseră, când Saddam le-a exersat pe iranieni. Cât despre cele nucleare, israelienii bombardaseră în 1981 centrala nucleară din Osirak și ar fi aflat primii dacă irakienilor le-ar mai fi crescut, între timp, alta). George Tenet, șeful CIA în 2003, dă vina pe alții. Are pe cine: începând cu vicepreședintele de atunci, Dick Cheney (care l-a îmbrobodit rău pe președintele Bush), și terminând cu Douglas Feeith, Richard Perle, neobositul Paul Wolfowitz, adjunctul secretarului de stat al Apărării din administrația Bush-Junior. (Urma să se găsească un țap ispășitor, în persoana zisului Scooter Libby, șeful de cabinet al lui Cheney, pe care destui jurnaliști au avut umorul inovoluntar de a-l numi „eminența cenușie a Administrației” sau chiar „artizanul războiului din Irak”. Președintele Bush a avut decența de a-i comuta pedeapsa cu pușcăria acestui măscărici tragic). Firma Halliburton a încasat 39,5 miliarde de dolari de pe urma războiului din Irak, fapt pentru care Cheney e cât se poate de relaxat când afirmă că nu are de ce să-și ceară scuze pentru decizia politică din urmă cu zece ani. (E drept că nici ExxonMobil sau British Petroleum sau Chevron sau Shell n-au dus-o mai rău). Nemaivorbind de numeroasele firme de pază și protecție – în cap cu sinistra „Blackwater” –  care au dat liber mercenarilor lor să toace populația fără somație.

Cine e, totuși, învingătorul războiului din Irak? Dacă la 1 mai 2003 – când președintele W. Bush s-a grăbit să-și declare „misiunea îndeplinită” – ostilitățile dintre Aliați și insurgenții irakieni erau departe de final, iar perspectiva cât se poate de încețoșată, astăzi se poate constata că principalul învingător e teocrația șiită a Iranului. Dar asta e o altă poveste, pe care o vom povesti la lumina altui foc.

Actualul premier, șiitul Nuri al-Maliki, al cărui scaun se clatină serios, nu este – cum ar fi tentați unii să creadă, „omul americanilor”. Nu este nici „omul ayatollahilor” din Iran (țară unde și-a petrecut anii din exil cât n-a stat în Siria). Al-Maliki, la 63 de ani, e un personaj introvertit, suspicios, care n-a ieșit nici astăzi din logica de conspiraționist în care și-a petrecut aproape un sfert de veac din viață. Ca mulți alții, care au supraviețuit dictaturii brutale a lui Saddam Hussein, dar și ororilor războiului, al-Maliki e bântuit de toți strigoii confruntărilor, care se ridică deasupra Republicii ca aburul căldurii de iad. Primul ministru are probleme cu regiunea autonomă a kurzilor, care a început să-și vândă petrolul fără apostila Bagdadului, cu manifestațiile din ce în ce mai dese ale sunniților, cu grupurile înarmate care bântuie țara, cu sărăcia-lucie, augmentată  de lipsa cronică a apei, într-un Irak care ar putea fi putred de bogat.

Octogenarul președinte (de etnie kurdă) Jalal Talabani e grav bolnav. Apropiatul său sfârșit poate aduce schimbări neașteptate în actuala ecuație a Puterii (ambițioasa sa soție, Prima Doamnă, și-a anunțat deja dorința de a-i succede).

Nuri al-Maliki conduce Irakul „ca un capo”, după cum observă jurnaliștii de la The Economist). Regimul lui e minat de corupție și de încălcări grosolane ale drepturilor omului. Observațiile acestea – altminteri corecte – ale unor occidentali get-beget nu țin seama de esențial: de cultura politică a zonei, unde unui dictator sângeros îi ia locul un alt dictator…

… N-aș mai putea să revăd Irakul. Strigoii lui revin și în coșmarurile mele. E ca în poemul lui al-Sayyab: „Străzi despre care se spune că nimeni nu mai revine pe ele, așa cum nimeni nu mai revine de pe tărâmurile morții…”