Ironic, Dragnea și PSD vor ajunge tot la mâna multinaționalelor

Chiria în București era de 40-50 de dolari, pe lună pentru o garsonieră, iar un apartament cu 2 camere era undeva între 4.000-5.000 de dolari. Când m-am angajat, în toamna lui 1993, aveam un salariu net de aproximativ 90 de dolari.

În 2000, România avea un PIB de 40 de miliarde de dolari/euro, cu un salariu mediu net de 100 de dolari. O garsonieră în Mihai Bravu, București, era undeva la 65 de dolari.

Între 2000 și 2008, investițiile în economie, atât ale multinaționalelor, cât și ale companiilor românești, au depășit 130 de miliarde de euro, ele fiind aproximativ egale de fiecare parte.

În 2008, la un PIB de 140 de miliarde de euro (168 de miliarde de dolari), salariul mediu net a fost de 512 dolari(430 de euro). O garsonieră avea o chirie de 200-250 de euro, iar apartament cu 2 camere în Militari era tranzacționat undevaîntre 70.000-90.000 de euro, dacă nu chiar spre 100.000 de euro la începutul anului. 

În 2009, când a început criza, PIB-ul a scăzut la 118 miliarde de euro (140 de miliarde de dolari), cu un salariu mediu în România de 460 de dolari(380 de euro). Salariul minim era de 600 de lei brut (150 de euro). Prețul unui apartament de 2 camere a scăzut la 50.000 de euro, iar chiria a rămas între 200-250 de euro.

În 2012, PIB-ul a fost de 132 de miliarde de euro, cu un salariu mediu de 433 de dolari ( 360 de euro) și un salariu minim brut de 700 de lei(160 de euro).

În 2016, PIB-ul a fost de 169-170 miliarde de euro(180 de miliarde de dolari), cu un salariu mediu de 2.200 de lei(580 de dolari/500 de euro) și cu un salariu minim brut de 1.250 de lei (312 dolari/285 de euro). La 1.250 de lei brut, salariul net este de 950 de lei.

Pentru 2017 PIB-ul este estimat la 175 de miliarde de euro, cu un salariu mediu de 2.400 de lei(530 de euro) și cu un salariu minim brut de 1.450 de lei(322 de euro brut), adică net 1.250 de lei( 285 de euro).

În primul deceniu după 1990, lipsa investițiilor străine și a celor românești, care depindeau de cele străine, au ținut PIB-ul la 40 de miliarde de dolari, și din acest motiv salariile erau undeva la 100 de dolari/euro. Să nu uităm acest lucru.

După 1998-2000, deschiderea economiei, schimbarea de generație(în anii ’90 peste tot se striga: „Nu ne vindem țara”) au dus la creșterea salariilor de aproape 5 ori într-un deceniu.

Este adevărat că și chiriile, cel puțin cele din București, au crescut de 5 ori, sau prețul apartamentelor a crescut de 10 ori și chiar de 20 de ori, în perioada de boom 2007-2008.

După 2008, sectorul IT și-a făcută simțită prezența în economie, grație facilităților fiscale și investițiilor din perioada 2000-2004, urcând treptat până la o pondere de 6% din PIB, la egalitate cu sectorul construcțiilor.  IT-ul a venit cu salarii duble sau chiar triple față de media din economie.

Întrebarea este dacă economia, în formula actuală, la extreme, mai poate face un salt care să susțină o creștere a salariilor de 50% în următorii 4 ani.

Pe hârtie, PIB-ul ar trebui să urce la 200-210 miliarde de euro în 2020, ceea ce ar trebui să aducă un salariu mediu de 600 de euro și un salariu minim de 335 de euro.

Poate economia mai mult sau va fi mai puțin? Dacă ne uităm ce am semănat în ultimii 4 ani, probabil că economia nu poate susține o creștere salarială medie mai mare de 600 de euro, poate nici chiar atât.

Investițiile străine s-au plafonat între 3-4 miliarde de euro pe an( la jumătate față de 2007-2008), iar cele românești se fac la strictul necesar, pentru că nicio companie nu mai vrea să-și irosească cash-ul dacă nu are de unde să-l aducă înapoi. Investițiile statului sunt în scădere constantă, an de an, pentru a acomoda din punct de vedere al resurselor financiare, creșterile salariale din sectorul public, de peste 10% pe an.

Sectorul IT, care a susținut creșterea salarială pe medie se aproprie de pragul de sus, dincolo de care România va deveni scumpă, iar companiile străine vor căuta alte zone pentru a face produse. Doar 10% din produsele de soft au valoare adăugată mai mare decât o factură orară, plătită de o companie străină.

În ciuda planurilor mari de pe hârtie, posibilitatea ca România să aibă salarii mai mari medii decât 600 de euro este extrem de redusă(dacă 100.000 de IT-iști iau 1.000 de euro net, atunci ceilalți 4,6 milioane de salariați, din cei 4,7 milioane, vor lua pe medie 390 de euro, adică spre salariul minim pe economie).

Companiile românești, care fac 47% din 275 de miliarde de euro anual, cifra de afaceri a tuturor firmelor din România, nu prea au resurse care să susțină o creștere salarială mai mare de 20% în următorii 4 ani.

Companiile străine, multinaționalele, poat aduce o creștere salarială mai mare dacă își cresc investițiile, dacă majorează cererea și implicit salariile pe piața muncii, așa cum s-a întâmplat în perioada 2000-2008.

În 2017, angajații de la stat vor avea ultimul an de glorie în ceea ce privește creșterile salariale. Bugetul de stat nu va mai avea bani pentru alte majorări, iar acest lucru se va vedea din trimestrul al doilea.

Având în vedere acest lucru, în locul PSD-ului aș face un tur al multinaționalelor și le-aș întinde covorul roșu pentru a obține măcar 100 de euro în plus la salariu în următorii 4 ani, pe medie. Nu cum au făcut la începutul anilor ’90,când salariații au fost ținuți sub „low cost”, iar în jurul lor a prosperat personal o întreagă generație de manageri sau oameni de afaceri racordați la partid.

Fondul suveran, de care toată lumea se agață pentru a aduce dezvoltarea și bunăstarea în România, va aduce salarii mai mari pentru 100-200 de angajați, nu pentru 4,6 milioane.