Istoricul Marius Oprea: Revoluțiile mari, mijlocii și mici / Ce fel de Revoluție este cea din `89

Cele mari sînt acelea știute deja de toată lumea: franceză, de la ”48 și rusă. Despre care învățăm la școală și nimeni nu le pune la îndoială, chiar dacă unii le judecăm. Trei momente marcante pentru istoria universală, cu consecințe care au depășit cu mult granițele locurilor de desfășurare, care au schimbat pentru vecie nu numai destinele unor generații, dar au avut înrîurire asupra viitorului, au impus noi valori, tipuri de societate, mentalități și moduri de viață. Sau de moarte.

Revoluțiile mijlocii sînt cele încă incerte. Sau, mai degrabă, sînt acelea care sînt numite revoluții numai așa, din patriotism local, pentru că ele nu au schimbat mare lucru în afara spațiului în care s-au produs (și de multe ori nici acolo), decît la modul superficial. Sînt o mulțime de astfel de revoluții locale și ele se petrec și în continuare. De multe nici măcar n-am auzit, căci ecoul lor nu a depășit cu mult momentul, locul și timpul în care s-au aflat la putere aceia care le-au proclamat, cum se întîmpla la căderea cîte unui regim dictatorial african, sudamerican ori asiatic și înlocuirea lui cu o juntă militară. Sau invers. Despre acestea s-ar spune chiar că sînt revoluții mijlocii spre mici.

La categoria revoluțiilor mijlocii s-ar încadra, aș spune că de minune, revoluția română din decembrie 1989. Prezent la simpozionul amintit, domnul Octav Bjoza, președintele Asociației Foștilor Deținuți Politici din România a insistat să numească ceea ce s-a petrecut în decembrie 1989 în România drept „evenimente” și atît – nici măcar să socotească, așa cum a făcut-o în rechizitoriul său Parchetul General al Republicii, o lovitură de stat. Domnul Bjoza a susținut că, drept rezultat al acelor zile sîngeroase nu am avut parte decît de moartea Ceaușeștilor, la finalul uciderii, de către cei fideli lor din Armată și Securitate, mai întîi a sute de manifestanți care au ieșit în stradă pentru a le răsturna dictatura, și mai apoi a două mii de morți, care au sărit să apere ceea ce la televiziunea devenită brusc „liberă” cu aceeași crainici, într-adevăr, se numea „revoluție”. Că, apoi, spunea domnul Bjoza, nu s-a întîmplat decît că „avuția națională”, cum se numeau înainte de 1989 fabricile, uzinele, cîmpurile, apele, pădurile și altele, aflate pînă atunci în gestiunea nomenclaturii partidului și sub paza Securității, a Miliției, Procuraturii și justiției comuniste, au trecut, din administrare, direct în proprietatea lor – și gata. Cum să poți numi aceasta drept o revoluție? se întreba Octav Bjoza, aprobat de mulți dintre cei din sală, care acopereau toate categoriile de vîrstă – de la tineri studenți, pînă la vîrstinci deținuți politici. Nici n-am avea de ce să nu-l credem pe cuvînt – dînsul este subsecretar de stat, ocupîndu-se de deținuții politici, în cadrul Secretariatului de Stat pentru problemele revoluționarilor. Știe, mai bine decît toți, dinamica creșterii ratei anuale a „revoluționarilor cu merite deosebite din decembrie 1989″, singurii, pare-se, care nu au nicio dilemă legată de „A fost, sau n-a fost?” titlul unui foarte bun film, regizat de Corneliu Porumboiu , care ridică chiar această problemă. Există, ca în film, intrepretări și re-interpretări.

Acum două decenii și jumătate, cunoscutul politolog Vladimir Tismăneanu își însușea, fără să ezite, varianta revoluției române, așa cum era ea descrisă de președintele Ion Iliescu în cartea de interviuri realizată cu acesta. În prezent, susține teza loviturii de stat, pregătită în interiorul aparatului de partid cu o jumătate de an înaintea producerii deznodămîntului care a dus la căderea dictaturii lui Nicolae Ceaușescu. Oricum ar fi, despre revoluția română din 1989 nu se prea mai vorbește oricum ca atare în multe din cancelariile statelor sau în diverse lucrări de specialitate și este de la sine înțeles. Atîta vreme cît nici noi înșine nu ne-am lămurit pe deplin ce a fost. Oricum, devine lesne de înțeles că revoluțiile mari aparțin istoriei, iar cele mici mai degrabă politicii.

Revoluțiile mici sînt acelea numite astfel pentru că protagoniștiii lor le-au trăit într-un spațiu redus și într-un interval de timp scurt. Ele au fost însă, indiferent de această întindere a lor în spațiu și timp, revoluții adevărate pentru cei care le-au trăit, la o maximă intensitate. La sfîrșitul simpozionului, care a avut drept subiect revoltele țărănești din sudul Moldovei în etapa finală a colectivizării, de la sfîrșitul anilor ”50 și începutul anilor ”60, un țăran în vîrstă din comuna Suraia, fosta Regiune Galați m-a lămurit pe deplin asupra adevăratei măreții pe care o au revoluțiile mici. El a rememorat, în cuvine simple, cum s-a petrecut totul. Cum pe 1 decembrie 1957, în satul lor au venit activiști de la partid, de la raion, să-i bage în colectiv. În loc să-i bage pe țărani în colectiv, doi dintre aceștia au fost băgați ei în spital, iar GAZ-ul, mașina de teren cu care au venit, a fost răsturnată de tinerii din comună, printre care se afla și acest om, acum de aproape 70 de ani, pe numele lui Aurel Crăciun. El povestea însuflețit, cu o privire vie, cum participase la revoluție atunci, în 1957, la Suraia, pe cînd avea 17 ani. Cum i-au fugărit pe restul activiștilor pînă la malul Siretului, unde aceștia au găsit o barcă și vîsleau disperați cu palmele, spre a se îndepărta de malul de pe care el și alții îi bombardau cu pietre. Cum apoi au făcut de pază atît în Suraia, cît și în Vadu Roșca, apărîndu-și revoluția să nu intre oameni străini în sat, spunea el, cum au tăiat firele și au distrus aparatele telefonice din primării, de unde au luat și au ars în ruguri mari toate adeziunile la colectiv, pe care le dăduseră unii, pînă atunci, sub amenințări. Și apoi cum, peste patru zile, s-a tras la ei la revoluție: comuna era înconjurată deja de soldați, cînd au venit două auto-blindate, cu mitraliere montate pe ele, în dimineața zilei și din ele au coborît militari și cîțiva activiști, care se vedea că sînt mai mari decît cei de la raion. Iar cînd mulțimea a început să-i huiduie și să-i blesteme, soldații au primit ordin și au deschis foc.

Tatăl lui Aurel Crăciun, o femeie și un copil de 14 ani care trăgea clopotele bisericii, chemînd sătenii la revoluție și de funia cărora el a atîrnat multă vreme, au fost uciși primii. Au mai căzut alți șase morți și peste 40 de săteni au fost răniți. Repezindu-se să-și ridice tatăl mort, Aurel Crăciun a fost deîndată arestat și dus în sediul primăriei, unde se restabileau deja legăturile telefonice. Prima oară a fost anchetat de acela care ordonase „foc”, în care avea să-l recunoască mai tîrziu pe Nicolae Ceaușescu – cel care, într-adevăr, după mai multe mărturii istorice, a coordonat operațiunile de restabilire a ordinii și reluării colectivizării, în acea zonă. Apoi, de la Vadu Roșca, unde s-au întîmplat toate acestea, Aurel Crăciun dus a fost și s-a mai întors, din închisoarea de la Gherla, abia în 1964. La finalul anchetelor de la Securitate, cînd a ajuns la închisoare, cîntărea 35 de kilograme și a supraviețuit prin minunea făcută de un doctor, deținut și el, în infirmeria Gherlei, unde a stat vreme de zece luni. Cînd să se așeze după ce ne povestise despre revoluția de la Suraia și Vadu Roșca, bătrînul cu ochi vii și-a adus aminte de ceva și s-a adresat unui alt țăran, care ședea lîngă el pe scaun, la prezidiu: „Marine, ți-amintești, mă, cînd m-ai recunoscut, cînd ne urcau în dubă, să ne ducă la proces?” Marin s-a ridicat și i-a dat palma stîngă, pe care Aurel a prins-o cu dreapta lui. „Eu am palmele foarte mari și văr-meu m-a recunoscut după mărimea palmei, atunci, la revoluția noastră”, ne-a lămurit Aurel Crăciun, „că aveam ochelari de tablă pe ochi și ne legase cu cătușe împreună”. Privind și el înainte spre noi, dar ca într-un vis, ca peste timp, ținîndu-și vărul de mînă, Marin spune încetișor ca atunci, în decembrie 1957, dar îndeajuns de tare, încît să-l auzim cu toții, în sala în care se lăsase liniștea: „Aurele, tu ești, mă?”