Istoricul Marius Oprea: „Vorbește Băsescu, gîndește Petrov”

Și de ce a ales să-și nenorocească doi colegi de facultate, de la Institutul de Marină „Mircea cel Bătrîn”, pe unul că vrea să rămînă în străinătate, cu prilejul primului voiaj peste hotare și pe al doilea, că visează numai să se căpătuiască și nu are nici pic de devotament pentru „mărețele realizări”? Ce? Credea Băsescu atunci, în 1972, cînd a ales cu bună știință să-și semneze notele informative cu pseudonimul „Petrov” că ai săi colegi vor fi cumva mîngîiați pe creștet, pentru ce relata el despre ei?

Traian Băsescu persistă, în formă continuată, în minciună. Și nu în minciuni cotidiene, mai mult sau mai puțin vinovate. Minte și sub jurămînt, în fața instanței de judecată. Face orice, ca să scape de un verdict care, dacă e să fie judecat de o instanță care nu judecă omul (care poate intimida, sau poate că se bucură, politic, de simpatie), ci fapta sa, nu poate să mai aibă scăpare.

Căci, contrar tuturor minciunilor înșirate de-a lungul anilor și în toate împrejurările posibile în legătură cu colaborarea lui cu Securitatea, acum faptele lui apar în întreaga lor lumină. Băsescu a „turnat” în formă continuată, din studenție și în toți anii care au urmat, clădindu-și cariera în umbra Securității, consolidîndu-și poziția, delațiune după delațiune, pas cu pas, în timp ce își dădea semenii pe mîna poliției politice comuniste.

ACTUALITATE Victor Ponta: „America nu mai e CONDUSĂ de la Washington, ci de la Mar-a-Lago”

16:08

POLITICĂ Crin Antonescu, posibil candidat PSD – PNL la prezidențiale, a fost președinte INTERIMAR al României și a dispărut 10 ani din viața publică

15:56

Mai întîi, a ajuns deci să toarne în fața”ceistului” de la Insitutul de Marină, unde era student în anul II: apare, în registrul rețelei informative al Direcției a IV-a de contrainformații militare, la poziția 39 – conform documentului oficial, furnizat în 2 septembrie 2004 de către UM 1150 (Secretariatul general al MApN).

Cum am văzut, nu cu multă vreme în urmă s-a găsit atît numele său conspirativ, Petrov, cît și conținutul celor două note informative (cel puțin, căci cu siguranță au fost și se pot găsi mai multe), pe care Băsescu, cel puțin, nu neagă acum că le-ar fi scris el.

După un an, pe 9 noiembrie 1973, dosarul său de colaborator al contrainformațiilor militare, cu numărul 3990, a fost transferat la Inspectorarul Județean de Securitate Constanța (unde Traian Băsescu apare înscris la această dată în Registrul jurnal rețelei informative). Documentul a fost furnizat de Serviciul Român de Informații la CNSAS în 19 septembrie 2006. Era deci în anul III cînd, din „colaborator” al „ceistului” de la Institutul de Marină a ajuns informator în toată puterea cuvîntului și cu „acte în regulă” al Securității. Nici asta n-a știut?

O asemenea „promovare” nu avea, după uzanțele vremii și practicile poliției politice, decît o explicație: performanțele lui ca turnător depășeau sfera contrainformațiilor militare și acopereau toate zonele de interes pentru Securitate: Băsescu putea furniza „materiale de interes operativ”, adică turnătorii despre cît de mult (nu) iubesc regimul comunist toți cei cu care intra în contact.
Și-a îndeplinit această „îndatorire patriotică” vreme de șase ani, în formă conspirată, ca informator, pînă în 1979, cînd dosarul său, cu tot cu angajament, a fost distrus prin procesul verbal cu numărul 58212, așa cum reiese din documentul furnizat CNSAS de către SRI, citat mai sus, care arată că el a fost „sursă” a UM 0757, Securitatea Portului Constanța.

Traian Băsescu știa asta și pe acest fapt și-a clădit, întodeauna, minciuna că nu ar colaborat cu Securitatea. Eu am o vorbă, pe care dacă Băsescu ar fi știut-o, n-ar fi ajuns aici: să n-ai încredere în securiști, nici cînd îți spun adevărul. Distrugerea dosarului său nu a însemnat sfîrșitul colaborării cu Securitatea, ci numai o „deplină conspirare” a lui, pentru că Traian Băsescu devenise membru PCR și, conform uzanțelor, nu mai putea fi folosit ca „informator” (termen socotit înjositor pentru un membru de partid), ci numai în calitate de „persoană de sprijin” a „organelor”, recrutat, la solicitarea Securității, cu avizul primului secretar de partid și numai în baza asentimentului său.

„Persoana de sprijin” era un fel de nomenclaturist în lumea pestriță a turnătorilor. Într-o vreme în care mulți români căutau să se pună la adăpost de hărțuilelile Securității pentru a deveni turnători înscriidu-se în partid, Băsescu s-a grăbit să devină o astfel de „persoană de sprijin” imediat după ce a devenit membru PCR și ofițer navigator.

În 5 noiembrie 1977, apare în Registrul persoanelor de sprijin ale Securității ca fiind în legătura ofițerului Mihail Avramidis de la Securitatea Portului Constanța, care lucra în „colectivul navigatori români – nave petroliere”. Traian Băsescu a recunoscut abia după 12 ani, în februarie 2004, autenticitatea acestui document, apărut pentru prima dată în spațiul public în 18 februarie 1992. De la acest moment al biografiei sale încolo, după ce a ajuns de la postura de „colaboratorul Petrov” la cea de „persoană de sprijin”, ulterior, odată cu numirea lui în postul de reprezentant al NAVROM la Anvers, prin ordinul 223 din 8 februarie 1988 al ministrului Transporturilor Pavel Aron, legăturile sale cu Securitatea iau o altă turnură, au o altă conotație și intensitate.

Traian Băsescu nu mai era, de ani buni, un simplu turnător – acesta era îndeobște doar un început, „botezul focului” prin care un viitor securist își dovedea calitățile ce îl recomandau pentru a face parte din rîndurile „tovarășilor cu ochi albaștri”, cei care și-au terorizat, de-a lungul regimului comunist, proprii semeni.

Ei bine, toate cele de mai sus erau cunoscute de multă vreme (cum am arătat, primele informații privind colaborarea lui Traian Băsescu cu Securitatea au apărut acum nu mai puțin de 27 de ani), și mai ales de către cei puși să-i verifice „declarațiile pe propria răspundere”.

Totuși, Colegiul CNSAS i-a dat certificate de „necolaborare” în șapte sau opt rînduri, la toate verificările „dosarului” său – mai puțin la ultima. Explicația nu este neapărat una de natură politică, vizînd „protejarea” lui de către membrii colegiului. Căci aceștia lucrează și ei cu „materialul clientului”, adică pe baza documentării furnizate în legătură cu persoana verificată de către Direcția de Investigații.

Direcție condusă, pînă nu demult, de Germina Nagâț, premiată în 2014 de către Grupul de Dialog Social pentru „prodigioasa activitate” (a se citi „servicii aduse președintelui” en titre atunci, Traian Băsescu) și care nu și-a ascuns niciodată loialitatea față de acesta. Doamna Nagîț este în prezent reprezentantă a USR – PLUS în Colegiu, ceea ce mă face să cred că aceeași loialitate o va arăta și față de Dacian Cioloș.

Acum, însă, cînd a venit ceasul judecății, Traian Băsescu se jură că „n-a știut” că turna la Securitate. Deși măcar de la tatăl său, ofițer de carieră, ar fi trebuit să știe ce înseamnă „ceist” și Direcția a IV-a. Direcție care a fost înființată în cadrul Securității prin Hotărîrea Consiliului de Miniștri 2306 din 13 septembrie 1967, care privea funcționarea Consiliului Securității Statului.

Ulterior, prin Decretul 30/1972, cînd Securitatea a revenit în cadrul Ministerului de Interne, s-a statuat din nou că Direcția a IV-a de „contrainformații militare” folosește „toate mijloacele de securitate” în unitățile militare, unde ofițerii ei erau „ochii și urechile lui Ceaușescu”, sesizînd Direcția de cercetări penale inclusiv cu privire la soldații și ofițerii care își manifestau orice formă de împotrivire față de regimul dictatorial. „Raportul Tismăneanu”, în baza căruia tocmai președintele Traian Băsescu a „condamnat” comunismul vorbește pe larg despre modul în care securiștii „ceiști” au umilit armata română, mai bine de un deceniu. Acesta a și fost motivul prăpastiei create între Ministerul Forțelor Armate și Securitate, atît de vizibilă în decembrie 1989. Nici asta n-a văzut-o Băsescu?

Dincolo de explicațiile sale puerile, care nu au nicio relevanță juridic, pe Traian Băsescu îl pierde propria vanitate. Și lăcomia. Trăsăturile sale de caracter, care i-au jalonat întreaga existență. Căci, dacă n-ar fi rîvnit și la fotoliul (și salariul) de europarlamentar, nimeni n-ar fi avut treabă cu „președintele-pensionar”. Dar, a mai vrut să aibe un cuvînt de spus și în Europa, România nu i mai ajungea. Ei bine, nu i-a ieșit. Pentru că, de-acum, e oficial, indiferent de orice decizie a instanței: cînd vorbește Băsescu, gîndește Petrov.