John Kerry – misiune imposibilă

Nu știu încă (dar în Orientul Mijlociu nu se poate păstra multă vreme un secret) ce s-a discutat în spatele ușilor închise, dar nu cred că neobositul John Kerrz le-a putut oferi omologilor săi o imagine clară asupra strategiei Statelor Unite, nici nu cred că a putut răspunde coerent la întrebarea ce va fi după înfrângerea Statului Islamic, cum se va regrupa jihadul global. Prin urmare, răspunsurile interlocutorilor au fost echivoce, așa cum rezultă din comunicatele de presă.

Turcii, aliații din NATO, au fost cât se poate de rezervați: nu doar că nu s-au angajat să trimită trupe pentru acțiuni terestre, dar nici nu-și vor pune bazele militare la dispoziția coaliției internaționale împotriva Statului Islamic. Motivul declarat sunt cei 49 de anajajați ai Consulatului din Mosul (între care diplomați și famillile lor), luați ostateci de comandourile califului Ibrahim, la 11 iunie.

Egiptenii sunt, la rândul lor, puțin entuziasmați. Kerry n-a reușit să le smulgă – în afara unor declarații politice corecte – nici o promisiune concretă. Ca să nu mai vorbim despre situația gingașă în care se află actualul regim de la Cairo, după ce Frații Musulmani ai președintelui ales democratic Morsi au fost debarcați de la putere și tratați ca „teroriști”, nu ca opoziție politică.

Iordania, vechiul aliat al Statelor Unite în zonă, partener și aspirant NATO (regele Abdullah al II-lea a fost la prezent summitul din Țara Galilor), n-are prea multe de spus. Va face, ca de obicei, ceea ce i se cere. E o monarhie constitutională cu grele probleme interne (jumătate din populație e alcătuită din refugiați palestinieni și, mai nou, sirieni și irakieni), căreia Statul Islamic i-a demult eticheta de „infidelă”.

Cât despre celălalt aliat, important, al Statelor Unite, Arabia Saudită – va deschide pe teritoriul său o bază de antrenament pentru oponenții „moderați” ai regimului alawit (șiit) de la Damasc și își va continua cel mai recent hobby – de a sponsoriza antiterorismul, după ce ani de zile a sponsorizat terorismul sunnit (inclusiv ceea ce astăzi a ajuns să se numească Statul Islamic).

Qatar, un jucător din ce în ce mai activ în Orientul Mijlociu (sponsor și el, până mai ieri, al grupărilor jihadiste din Siria, inclusiv al Statului Islamic), e un emirat versatil, pe care Statele Unite nu prea pot conta până la capăt (vorba lui Thomas L. Friedman de la New York Times: „În zilele de luni, miercuri și vineri sunt cu noi, iar în zilele de marți și joi – împotriva noastră. Noroc că nu lucrează în weekenduri”).

Să coalizezi o lume atât de diversă, de suspicioasă prin structură și experiență istorică, având interese a căror dinamică e greu de urmărit, pare a fi o misiune imposibilă. Să scoți din ecuație Siria, de la bun început, deși Statul Islamic e o problemă care privește și regimul de la Damasc, așa ilegitim cum e considerat a fi (Statul Islamic, alături de celelalte grupări teroriste au fost și au rămas principala forță de opoziție în Siria, în comparație cu care Armata Liberă Siriană e un cenaclu literar), să refuzi participarea Iranului (unul dintre cei mai importanți jucători din zonă), care, oricum, prin trupele sale speciale e deja prezent, atât în Siria cât și în Irak, nu e cea mai bună soluție pe termen mediu și lung. (Iranul va participa, totuși, la invitația lui François Hollande, proaspăt întors din Bagdad, la reuniunea de mâine de la Paris).

Rămâne ironia amară a istoriei: faptul că, firește, primele care ar trebui să lupte pentru desființarea Monstruosului Califat sunt statele din Orientul Mijlociu, cam aceleași care au luptat (cu sau fără voie, cu sprijinul neprecupețit al Statelor Unite și al Occidentului) să-l înființeze.