Klaus, Ludovic, Victor, Viorica și personalitățile lor multiple. Proiectul grEU.ro îngropat în cimitir

Micul Pentagon era plin de pacienți cu personalitate multiplă. Unii se credeau prim miniștri, alții maeștri yoga, împărați, masoni de grad 33 sau vedete porno. Tratamentul, destul de costisitor, arareori dădea rezultate. Dimpotrivă, existau cazuri în care boala se agrava. Spre exemplu Cosette putea fi în același timp politician de succes, vlogger, taxatoare de bilete și jucătoare de popice. Avea o abilitate înăscută de a trece instantaneu dintr-un personaj în altul, dintr-o stare într-alta, fără ca transformarea să-i afecteze cursivitatea și logica discursului.

Alt pacient, Ludovic, se credea Pablo Escobar în timpul zilei și patron de video-chat noaptea. Victor umbla prin spital cu cearșaful pe cap (în calitate de fantomă) și negocia adeziuni la Pro România, iar Traian se comporta ca un director de serviciu secret ieșit la pensie – asculta pereții din baie cu stetoscopul și-și nota stenogramele pe un sul de hârtie igienică. Îmbrăcat în pijamale cu poza lui Fidel Castro pe spate, Dacian ridica pe holuri baricade din saltele și zvârlea cu perne în asistente, din dorința de a ieși în evidență.

Fără discuție, Viorica părea cea mai bolnavă dintre toți. În ultima vreme zăbovea ore întregi în fața oglinzii. Echipată în costum de baie, citea de pe hârtii discursuri naționalist-țărăniste de mobilizare la votul din 26 mai. Uneori se enerva din pricina unor bâlbe și scria pe oglindă, cu ruj, mesaje stimulatoare gen „Sunt magnifică!”, „Mă doare-n cur!” sau „Trăiește-ți clipa!”.

De boala personalității multiple se molipsise și Klaus, șeful Statului paralel. Deseori avea senzația că trăia în pielea unui scriitor celebru. Puseele inspiraționale îl loveau când se aștepta mai puțin, așa că purta permanent în chiloți creioane HB și radieră Pelikan, special ca să-și exprime gândurile pe orice suport îi cădea la mână: pereți, dulapuri, lenjerie de pat, șervețele, etichete, ciorapi albi ș.a.m.d.

Pentru că se apropiau alegerile, Klaus reușise să-și strângă creațiile aparent haotice într-un volum publicat clandestin la editura spitalului. Cartea, intitulată sugestiv grEU.ro, scoasă într-un tiraj foarte mare, avea pe copertă un desen interesant. O căruță era trasă la deal de câțiva pacienți în pijamale. Patru doctori zâmbeau larg de pe capra atelajului: Jean-Claude, Frans, Agelica și Emmanuel. În drum spre vârful dealului căruța lăsa în urmă, strivite sub roți, zeci de veste galbene. Din spate, Klaus le făcea morman și le dădea foc.  

Însă coperta era nimic pe lângă conținut. Scrisă la persoana întâi într-un ritm alert, de thriller internațional, opera lui Klaus reușea să te țină cu sufletul la gură încă de la primele rânduri. Te acapara, pur și simplu. Iată, mai jos, ciorna mâzgălită pe pereții salonului 22-19, de la care a plecat ideea cărții.

grEU.ro este proiectul meu de suflet. El arată cât de greu mi-a fost în primii 5 ani de spital. Și mai arată ceva: lucrurile cu adevărat importante au nevoie de timp pentru a fi înfăptuite. Așadar, aș avea nevoie de încă 5 ani.

Vă veți întreba, pe bună dreptate, unde vreau să ajung. Ce anume mă însuflețește ca să continui lupta. Greu de spus.

Când m-au internat cu forța în Micul Pentagon îmi venea să plâng. Ce știam eu despre spitale? Mai nimic! Mă deprima programul monoton, liniar, de zi cu zi: masă-tratament-somn, masă-tratament-somn. Din fier să fii și tot cedezi nervos!

Într-un mare ocean de plictiseală, ce puteam face? Să mă lupt cu președintele Liviu? Prea mică miza. Să particip la talk-show-uri televizate? Ar fi fost sub nivelul meu. Plus că nu sunt obișnuit să vorbesc mult. Vorbitul în public mă obosește teribil.

Așadar, ce mi-a rămas pe lista scurtă de activități am subliniat cu roșu și am lipit hârtia pe ușile frigiderului: tenis, bicicletă, ski, drumeții montane, sărituri cu parașuta din vârful copacului. Normal că și de astea te plictisești după 5 ani. Întrebarea este dacă mi-ar plăcea să fac și altceva.

Recunosc. Am avut noroc cu #rezist, #șîeu, #metoo, #fărăpenali și alte haștaguri similare. Grație lor am simțit că sunt, pe bune, șeful Statului paralel și nu un neica-nimeni adunat de pe străzi.

Dacă cineva m-ar  întreba ce voi face în următorii 5 ani i-aș spune că nu știu. Habar n-am, sincer. Probabil voi scrie încă trei cărți. Se vând foarte bine, iar viața de scriitor de spital este plină de satisfacții. Ultima oară am dat autografe la cantină până mi s-a tocit penița.

În pofida faptului că pacienții englezi au evadat din spitale, sunt optimist. Tratamentul continuă pentru noi, cei rămași în saloane. Prevăd că doar împreună ne putem vindeca. Doar împreună putem ține piept rivalilor din Rusia, din China și chiar din America.

Ciorna de mai sus avea să constituie piatra de temelie a proiectului grEU.ro. O carte de căpătâi pentru sutele și miile de pacienți cu personalitate multiplă care se credeau inclusiv (sau mai ales!) politicieni.

În clădirea Micului Pentagon se dădu stingerea. Președintele Liviu rupse două foi din volumul gros, trase pe nas pastila de Xanax, confecționă un avion și-i făcu vânt pe fereastră. Un etaj mai jos, Ludovic stivui pe dușumea cele șase cărți primite cadou și se urcă pe ele să schimbe becul. Lungit pe burtă, Traian își luă markerul de după ureche și șterse titlul. Scrise dedesubt grEUfărăEA.ro. Pe patul suprapus, Cosette își admiră cel mai nou tatuaj desenat pe coapsă: grEUșîEU.ro. La bucătăria cantinei, Viorica sparse trei ouă într-o farfurie și urmări, cu ochelarii pe nas, rețeta de omletă din volumul lui Klaus.

Turnă ouăle în tigaie și adăugă paginile 147-154 tocate mărunt. Presără piper din abundență.

Singur în cimitirul de pe acoperișul spitalului, Klaus deschise cartea la pagina 232, capitolul „Ce-mi doresc eu mie pentru următorii 5 ani”. Citi câteva rânduri, spuse Tatăl Nostru, pe urmă aruncă volumul în groapa proaspăt săpată. Folosi hârlețul ca s-o astupe la loc, bătuci pământul cu picioarele și se uită lung la crucea din lemn cu inscripția grEU.ro – R.I.P. (2014-2019). 

(va urma)