„La nouăzeci de ani, voi pătrunde misterul lucrurilor”

„Ajunge zilei răutatea ei”, dar unde să te ascunzi?

Eu am un loc al meu, unul dintre ele: sub marele val al lui Katsushika Hokusai, pe acea oshiokuri-bune, care abia se vede, dacă citești cuviincios desenul (de sus în jos și de la dreapta la stânga) – în barca rapidă, care încearcă să se fofileze.

Ce-ar fi de învățat de la Hokusai? Cum se ține pensula (culcată, ca să nu păteze hârtia), Cum se prepară și se potrivesc nuanțele de negru: „negrul antic și negrul proaspăt, negrul strălucitor și negrul mat, negrul din lumină și negrul din umbră”…

Ar mai fi o poveste a celui ce-și zicea „bătrânul nebun după desen”, o poveste care mă privește ca un strigoi prin fereastră: „Personajele, animalele, insectele și peștii pictați de mine par să evadeze din hârtie (…). Din fericire, gravorul Koizumi, foarte îndemânatic la tăiat lemnul, și-a asumat sarcina de a tăia, cu cuțitul lui atât de bine ascuțit, venele și nervii ființelor desenate de mine, privându-le astfel de libertatea de a scăpa”.

Și aceste cuvinte, care netezesc marea: „Nimic din ceea ce am realizat înainte de șaptezeci de ani nu merită să fie pus la socoteală. Abia la șaptezeci și trei de ani am înțeles oarecum structura naturii adevărate, a animalelor, a ierbii, a copacilor, a păsărilor, a peștilor și a insectelor. Prin urmare, la optzeci de ani voi face încă progrese. La nouăzeci de ani, voi pătrunde misterul lucrurilor. La o sută de ani, cu siguranță voi fi atins un stadiu al miracolului (…)”.