Lacomi de putere, minți sucite, limbuți, zgârciți, lingușitori
Am intrat în hățișul memoriilor principelui Nicolae Șuțu, fiul ultimului domn fanariot, ca să dau de povestea unui unchi al său după mamă (Eufrosina Callimaki), un împătimit de vânătoare, care s-a stins la 95 de ani, „înainte de sezonul prepelițelor”, dar m-am luat cu altele.
În adânc subiectiva sa perspectivă asupra istoriei trăite (1798-1871), principele Șuțu face, cu pana rafinată a intrigantului bizantin, portretele unor boieri pământeni, din vremea Regulamentului Organic.
N-ai zice că au trecut 187 de ani peste aceste obraze. Gândul meu le împerechează cu căftăniții de astăzi, nu vă spun care cu care, vă las desfătarea de a ghici singuri.
Șeful Departamentului din Lăuntru (al Internelor, cum am zice azi), logofătul Gheorghe Catargi: „persoană lacomă de putere, dar întotdeauna folosind-o nepotrivit, spirit vioi, mobil, dar în răspăr cu bunul simț. Inteligență dezvoltată, dar pusă în slujba șireteniei și a folosirii de mijloace necurate. În afaceri, evita totdeauna cu grijă să urmeze calea dreaptă,(…), o minte sucită, întrebuințată spre a ocoli țelul și a căuta echivocul și dublul înțeles”.
Șeful Departamentului Dreptății, logofătul Constantin Conachi (poetul – „Am iubit-o pân” la suflet și în nebunia mea/ Dumnezeu, noroc și lume pentru mine era ea”): „înzestrat cu o fire leală și hotărâtă, cu o judecată solidă, cu o cultură puțin obișnuită printre confrații săi și cu o experiență desăvârșită a trebilor țării. Bogătaș, dar de o zgârcenie abjectă în fondul său interior”.
Vistierul, șeful Departamentului Finanțelor, vornicul Mihai Sturdza: „Spirit subtil, mlădios, șiret, strălucitor prin cunoștințele variate și printr-o limbuție îndemânatecă.(…). Defectele sale, care acum doar se bănuiau, aveau mai târziu să apară cu toată evidența, de aceea când Tumanski (poet și diplomat rus la Constantinopol, n.m.) îmi spunea „Nu-l cunoști pe Mihai Sturdza, e sufletul cel mai negru și mai păcătos pe care l-am cunoscut”, căscam ochii mari”.
Șeful miliției, logofătul Theodor Balș: „om de nimic, lipsit de orice merit, înfumurat, neștiind să scrie sau să vorbească vreo altă limbă, neavând păreri proprii, încăpățânat unde era interesat, lingușitor al puterii”.