„Lasă dușmanului nu numai mijlocul de a fugi, dar însuți înlesnește-i calea”

În acest moment al poveștii, bunicul Băse s-ar putea întreba, curios ca un țânc, cum arăta eroul nostru.

Hașdeu: „avea o statură uriașă, cu o constituțiune vânoasă, o înfățișare bărbătească, în care se vedea că fierbe puterea (…) avea nește ochi mici și negri, în cari se răsfrângeau cu o deosebită energie și repeziciune toate pasiunile și toate mișcările sufletului: în momente de mulțumire, prin expresiunea cea mai simpatică, în momente de mânie se umpleau de sânge, fulgerând din umbra unor stufoase sprincene”.

Grigore Ureche, în Letopiseț: „Era la minte ascuțit, la cuvânt gata, și se vedea a fi nu numai de domnia acestei țări, ci și altor țări să fie cap și mai mare”.

Despre cei vreo patru ani pe care îi petrecuse sub umbra Înaltei Porți, așteptându-și norocul, au circulat tot soiul de povești, care mai de care. S-a spus că s-ar fi făcut negustor de pietre prețioase, ca să poată găsi printre ele una pe potriva celei cu care Petru Rareș își plătise sangeacul pentru a doua domnie.

Între timp, Alexandru Lăpușneanu, cu voia turcilor, și-a înscăunat fiul nevârstnic, pe Bogdan. Legenda spune că, într-unul dintre momentele sale de absență cu mintea, boierii l-au călugărit. Dezmeticit, trezindu-se în rasa monahului Pahomie, de pe patul de suferință Lăpușneanu ar fi rostit celebrele vorbe, poate ultimele, izvodite de imaginația romantică lui Costache Negruzzi: „Că de mă voiu scula, pre mulți am să popesc și eu!”, murind otrăvit la câteva zile.

Să ne întoarcem însă la Ioan, bastardul, strănepotul lui Ștefan cel Mare, în care „fierbea puterea”. Își primi, în sfârșit, steagul verde de investitură, cu semiluna in vârful hampei, abia după ce boierii i-o cerură sultanului, exasperați de prea tânărul Bogdan Vodă, care „iubea două lucruri nenaționale: glumele și pe poloni”. Pe turci nu glumele i-au convins că trebuie să-l înlăture de la domnie, ci tratatul de vasalitate încheiat cu regele leșesc Sigismund-August.

Nu pe Bogdan a trebuit să-l învingă Ioan, ca să-și ocupe tronul, ci oastea polonă care îi venise în ajutor. A fost a doua oară în istoria vieții sale, trăită pe trei sferturi în obscuritate, când și-a dovedit nu doar vitejia ci și geniul strategic. I-a gonit pe polonezi, fără să-i umilească, gândindu-se cu înțelepciune că va mai avea nevoie de ei. Gândea ca Sun Tzu: „Lasă dușmanului nu numai mijlocul de a fugi, dar încă însuți înlesnește-i calea”.

Odată urcat pe tronul străbunicului său, în anul 7080 de la facerea lumii (1572, ca să nu-l încurc mai rău pe bunicul Băse),Ioan Vodă a băgat spaima-n boierii care-l chemaseră – „pre toți i-au covârșit cu vrăjmășiia lui și cu morți groaznice ce făciia”, cum zice Ureche la Letopiseț – și în clerul care l-a reîncreștinat ortodox, umplând închosrile de călugări. A început prin a se însura în post – om bătrân, trecut bine de jumătatea vieții – cu fiica părcălabului Lupea Huru,

În anul venirii sale la tron, „toate calamitățile erau grămădite asupra Moldovei” (Hașdeu): ciuma, lihnirea norodului și pe deasupra prevestirea că „un comet” se va pogorî cu înfricoșare din tării.

Vodă avea doar trei soluții de cârmuire, spune Hașdeu: să se alieze cu boierii, să stea cu poporul sau să încerce să mulțumească pe toată lumea. A ales-o pe cea de-a doua (e motivul pentru care istoriografia comunistă l-a simpatizat mai mult ca pe alții), alegându-se, la rându-i, cu un cognomen din partea boerilor – cel Cumplit. Pe cât l-au urât boierii, pe atât l-a iubit poporul, chiar și atunci când l-a trimis la bătaie și la moarte.

Pe lângă geniul de strateg, generosul Hașdeu i-a mai găsit și geniu administrativ. Domnitorul a bătut prima monedă inscripționată în limba română, cu cruntul său chip pe aversul bănuțului de aramă, și a știut ca nimeni altul să strângă dările în vistieria pe care o găsise goală. Asta l-a făcut pe tânărul Hașdeu să constate doct: „Lipsa sau abundanța financiară a unui stat, în cele mai multe cazuri, nu depind de sărăcia sau avuția țării, ci numai și numai de modul percepțiunii impozitelor; încât un popor sărac poate să aibe un fisc abundant din cazua unei percepțiuni energice și bine organizate, pe când, din contra, un popor avut poate să aibe un fisc lipsit din cauza unei percepțiuni moleșite și rău organizate”. (Evazioniștii erau cumplit pedepsiți. „Dacă cineva vindea fără știrea domnească un strugur din vie, sau orișicare lucru supus censului, pe unul ca acela Ioan-vodă, înfigându-i o verigă prin nările nasului, cu mânile legate la spate, îl da călăilor, ca să-l biciuiască pe piețe publice, și apoi cadavrul lăsă zăcând fără înmormântare, hrană câinilor”). Și astfel, vorba lui Hașdeu, „se fecunda fiscul”.

Istoria lui Ioan Vodă cel Cumplit, contemporanul lui Ivan cel Groaznic, nu s-a terminat încă. Mâine îi voi povesti bunicului Băse ceva ce s-ar putea să nu-l adoarmă – despre armata domnitorului Moldovei și am să-i dezvălui de unde vine sintagma „a snopi pe vrăjmași”. Până atunci, ca o pregustare, zicerea lui Fausto Veranzio: „Moldovenii îi întrec pe munteni în bravură: dar muntenii îi întrec pe moldoveni în ospitalitate”.