Leviathanii în al Treilea Război Mondial

Cum se face că raidurile israeliene în Siria  – au fost două, e foarte probabil să urmeze și altele – n-au declanșat un scandal internațional? Sau măcar niște vociferări pe măsură. Statele Unite au tot interesul să-și emită declarațiile diplomatice în șoaptă. Nu pot felicita Israelul, fiindcă asta ar însemna  implicarea explicită în conflict. Cât despre Bashar al-Assad, preferă să întoarcă privirea și să replice, fără prea multă convingere, prin intermediul unui purtător de cuvânt. N-are cum să deschidă acum un front cu Israelul.

Regimul de la Ierusalim are dreptate să bombardeze „chirurgical”  arsenalele siriene presupuse a stoca rachete (celebrele Fatah-110, de producție iraniană) destinate Hizballah. E una dintre acele chestiuni de securitate în care Israelul mai întâi trage și apoi somează.

Iată cum iese, ca Leviathanul din apă (vezi Cartea lui Iov, capitolul XLI), adevăratul motiv: platforma gazeiferă care poartă numele înfricoșătorului monstru marin, situată la 80 de mile nord de portul Haifa. Adică independența energetică a Israelului și mult mai mult decât atât. Cheia conflictul din zonă (și a altora care stau să explodeze) e pe fundul Mediteranei de Est.

La sfârșitul lui martie, odată cu începerea expoatării primului zăcământ de gaze de la Tamar, Israelul a devenit un jucător important pe piața energetică, un nou emirat gazo-petrolifer. Cele 13 miliarde de dolari pe care le va economisi anual, asigurându-și autonomia energetică, îi va investi în războiul pentru pace (căruia i se spune, mai de-a dreptul, înarmare).

Așa-numitul Bazin Levant (disputat de Israel, Siria, Liban, Cipru) este estimat de americani la 3,45 trilioane metri cubi de gaz și 1,7 miliarde barili de petrol. Din apele Bazinului scot capul, ca leviathanii, SUA, Rusia, China, Iran, Turcia.

Desfășurați o hartă a regiunii și veți înțelege că pentru rachetele Hizballah (Fatah-110, sau varianta de producție siriană M-600, cu o rază de acțiune de până la 300 kilometri) platforma israeliană de exploatare e o pradă ușoară. Cu atât mai mult cu cât chiar gazdele Hizballah, autoritățile libaneze, au declarat în repetate rânduri că zăcămintele le-ar aparține, de drept, și lor. Declarație greu de contrazis, fiindcă între Liban și Israel problema granițelor e încă nerezolvată. 

De la începutul anului, Israelul se străduiește să-și reia relațiile cu Turcia (alterate grav, în urma incidentului flotilei). Premierul Netanyahu a trimis o delegație la Ankara, pentru a-i propune lui Erdogan un proiect economic comun: un gazoduct care să lege platforma Leviathan de Turcia și, de acolo, gazul să ajungă în Europa. Iată o veste proastă pentru Gazpromul rusesc.

(La ora când scriu, premierul Israelului e în China. Vizita lui coincide cu a lui Mahmud Abbas, președintele Autorității Palestiniene. În câteva zile, vom afla cine mai sperie peștii în Mare Nostrum – numele antic al Mediteranei).

Al Treilea Război Mondial, războiul pentru resurse – pe care economiștii l-au anticipat demult – e în plină desfășurare. 

Restul e retorică mai mult sau mai puțin agresivă și un ghem de disimulări strategice (în traducere, din limbajul diplomatic: minciuni). Dar  „un neadevăr încetează să mai fie un neadevăr, atunci când toate părțile înțeleg că nu e de așteptat ca adevărul să fie rostit”. Sau, dacă vreți, formula mai plastică a lui Churchill: „În vreme de război, adevărul e atât de prețios, încât trebuie păzit totdeauna cu o platoșă de minciuni”.