Unii argumentează chiar, asemenea doctorului Constantin Crânganu de la Brooklyn – o somitate mondială în cercetări energetice – că ar trebui să privim mai ales în subsol, numind Siria „Gazoductstan”, iar războiul prin procură „Cruciada Gazoductelor”. Un punct de vedere de-a dreptul pasionant, așa cum îl prezintă, care însă nu trebuie absolutizat. Nu sunt exclusiv mize economice în Levant, dar mizele economice sunt foarte importante și le vom vedea strălucind în tot cinismul lor la sfârșitul conflictului.
Regiunea în care s-a prăbușit avionul rusesc lovit de turci e parte din traseul unui vis întrerupt brutal de președintele Bashar Al-Assad: gazoductul Qatar- Arabia Saudită-Siria-Turcia și de aici spre Europa, care ar scoate Rusia din cărți. Firește că are și Rusia un vis, încurajat de guvernul de la Damasc: gazoductul Iran-Irak-Siria-Mediterana și de aici spre Europa, scoțând Turcia din cărți.
Dacă Bashar Al-Assad va fi debarcat de la putere, așa cum își doresc vecinii – turcii, qatarezii și saudiții – Latakia ar intra pe axa Iskenderun-Hatay, lăsându-i pe ruși orfani de profit.
Să ne întoarcem la incidentul de ieri. Milițiile turkemene se aflau, de cîteva zile, sub bombardamentul rusesc care susținea atacul la sol al armatei guvernamentale. Ceruseră cu disperare ajutorul fraților turci, declarând că populația civilă din cele aproximativ 5o de sate vizate sistematic e aproape decimată. Chiar dacă au exagerat sperând să fie băgați în seamă, nimeni nu se îndoiește că „operațiunile chirurgicale” în stil american, cu care se laudă rușii, numai chirurgicale nu sunt (o sursă din cadrul opoziției siriene, deci profund subiectivă, număra 500 de victime civile, de la începutul ofensivei rusești, pe tot cuprinsul țării). Analiști militari acreditează ideea că reacția (prea) rapidă de ieri dimineață a turcilor a fost tocmai pentru a le arăta turkmenilor că le pasă.
Cu alte cuvinte, pripeala a fost un răspuns la jelania de duminică a comandantului Ömer Abdullah, șeful miliției turkmene „Sultan Abdülhamit”, implorând sultanul de la Ankara: „În fiecare zi, frații noștri turkmeni mor. Așteptăm susținere guernamentală. De ce ne-au lăsat singuri? Adunăm zilnic martiri. De ce am fost abandonați? Nu înțeleg”.
Firește că în zona despre care vorbim nu e nici urmă de ISIS. Armata rusă se afla în raiduri de pedepsire ale inamicilor lui Al-Assad. Iar turkmenii se numără printre aceștia.
Turcii, la rândul lor, nu s-au grăbit – de când, abia în august, au intrat în coaliția condusă de Statele Unite – să bombadeze ISIS. I-au pedepsit pe inamicii kurzi.
Cine se ocupă, totuși, de ISIS? (În afara coaliției tacticoase conduse de americani). Rușii și turcii, în timpul liber.
Doar ca să vă faceți o idee despre ce se întâmplă acum pe cerul Levantului: Rusia lovește din bazele sale din Siria și de pe Marea Caspică, Statele Unite lovesc din Turcia, din bazele situate în țările Golfului și de pe Oceanul Indian, Franța – din Emirate și din Iordania și, în curând, de pe portavionul „Charles de Gaulle”, care taie țanțoș apele Mediteranei de Est.