Manechinul de la Cotroceni

Momâie sau manechin?

Momâile – sperietoarele de ciori, cum li se mai zice – au ceva deopotrivă glorios și jalnic. În primă instanță, produc sinchisire mare printre coțofene, gaițe, alunari, stăncuțe. Neamul corvidelor se prinde însă repede de trucul ieftin și sfârșește prin a conviețui cu momâia inofensivă, de nu mai știi care pe care sperie.

Manechinele, în schimb, au o trufie a lor, inspiră respect, orice li s-ar da să poarte. Par pătrunse până în ultimul câlț, până în sufletul lor de gips, până în adâncul inimii lor de plastic, până în ultimul finisaj al conștiinței lor din fibră de sticlă, de importanța misiunii ce li s-a încredințat. Totul le vine turnat. Din punctul acesta de vedere, momâile sunt rudele sărace și zevzece ale manechinelor.

Prefer momâile. Nu au răceala manechinelor, disprețul superior al unora căpătuite în marile galantare ale lumii. Îmbrăcate în pripă și cu ce se nimerește, înfipte în mijlocul semănăturilor, momâile au ceva înduioșător atunci când ciorile își râd în cioc de ele.