Marele șoc: să suni un parlamentar aflat în vacanță, la Techirghiol

În Parlament există aproape 100 de grupuri de prietenie cu diferite țări, de la Spania, Rusia și Franța până la Quatar, Peru și Ecuador. Deputații și senatorii se înscriu de bunăvoie în aceste grupuri, al căror rol este întărirea relațiilor cu respectiva țară. Astfel, cel puțin teoretic, parlamentarii dintr-un anumit grup de prietenie ar trebui să aibă întâlniri între ei, în primul rând, și apoi să aibă discuții constructive cu omologii lor din țările cu care s-au împrietenit. Ce credeți că se întâmplă, în realitate, cu aceste grupuri de prietenie?

Nimic. Eventual o întâlnire odată la patru ani, o vizită gratuită în țara respectivă, o delegație prin țări exotice și cam atât. În rest, grupurile de prietenie există doar pe foaie. Și culmea, nici măcar lor nu le e rușine să o recunoască.

Nu aș avea nimic împotrivă dacă, măcar atunci când ar fi nevoie de relațiile lor cu omologii străini, când ar fi nevoie de o poziție fermă din partea statului român, un anumit grup de prietenie să-și arate importanța. Sau măcar existența. Și, când ți-e lumea mai dragă și speri la o reacție măcar din partea lor, fix atunci te lovești de acei parlamentari care și-au pierdut busola, care se întreabă singuri, aproape retoric, de ce s-or fi înscris ei în acel grup.

De exemplu, când au fost protestele din Ucraina, adică undeva aproape de curtea noastră, o situație delicată și pentru România, deputații și senatorii amici cu rușii și ucrainenii s-au trezit ca picați de pe Lună. „Eu nu am nicio relație cu parlamentari ruși”, recunoștea, atunci, un senator. Un altul, mai umil, mărturisea că el nici măcar nu și-a dorit să facă parte din acel grup, dar că „era un loc liber”. De parcă ar exista un tabel și fiecare căsuță trebuie completată, chiar și la nimereală.

Aceeași situație a fost și când România a fost făcută sac de box de către Marea Britanie și Franța, în care au lovit mai bine de un an de zile, fără ca niciun parlamentar român împrietenit cu ei să nu sară în apărarea propriei țări. Păi, dacă nici atunci nu era nevoie ca acel grup de prietenie să aibă o poziție, să facă ceva ca să îmbunătățească, să apere imaginea României, atunci când? Și fix atunci mă luminează un alt senator: „Ce grup, care grup, e doar de formă, că ăla e afișat doar așa, pe site…”.

Acum, în contextul tragediei aviatice din Ucraina, în care și-au pierdut viața aproape 300 de civili nevinovați, aceiași deputați și senatori, mai debusolați ca înainte. „Păi știți, sunt la Techirghiol acum…”, se roagă un pesedist de mine să nu-i iau declarație. Un altul se scuză că „habar n-are politică externă”.

Și că să nu se facă de râs până la capăt, izbutesc să scoată două-trei vorbe, parcă trase la indigo. Un soi de „noi ținem cu toată lumea și cu niciunul”. Noi nu avem nicio părere, nici nu ne pasă prea mult, ca să fim sinceri, dar dacă tot ne-ați sunat și ați insistat….

Iar marea lor plăcere este să arunce pisica în curtea celorlalte instituții. De ce s-ar băga ei, când avem un Minister de Externe, niște ambasadori, un premier și un președinte? De ce ne-am permis să-i deranjăm în vacanță, când Victor Ponta și Traian Băsescu deja au spus care este poziția României?

Și asta pentru că ei nu înțeleg că România, care stă în ultimele bănci la reuniunile internaționale, trebuie și merită trasă la suprafață. Dacă noi nu ne facem reclamă, dacă noi singuri nu ne apărăm atunci când suntem atacați, dacă noi niciodată nu avem o poziție fermă de teama că „cine suntem noi să deschidem gura”, atunci cine să o facă? Uneori, aproape că am impresia că ne și place să fim loviți, de dragul obișnuinței. Și niciodată nu reușesc să văd o Românie care nu se mai așază în genunchi, umilă și resemnată cu statutul de țară neimportantă.

În rest, când e vorba de politică internă, toți sunt zmei. La extern e nevoie de puțină inteligență și – vai! – de limbi străine.