Mendele, Vânzătorul de Cărți
Trebuia să evadez, măcar pentru o zi, din negoțul numit politică, în care guvernul Dăncilă Doi pregătește performanța de a fi mai prost decât Dăncilă Unu.
Alung de pe umărul stâng Yetzer Hora, Îngerul Rău, care mă ademenește în turbioanele murdare ale zilei și întorc capul spre umărul stâng, spre Yetzer Tov, Îngerul Bun, care mă îndeamnă să mă ascund între coperțile unei cărți, până trece inepția cu întreg cortegiul ei de saltimbanci.
Descui cu chei potrivite „Peregrinările lui Biniomin”, tomul lui Mendele Moiher-Sforim, Mendele Vânzătorul de Cărți, „bunicul literaturii idiș moderne”.
Negustor ambulant, povestitor și rabin printre ruinele secolului al XIX-lea care își trăia ultimele clipe, Mendele Moiher-Sforim e propriul său personaj principal. Mendele e Cel de-al Unsprezecelea din celebra zicere cu cei zece evrei care plâng pentru care Dumnezeu l-a creat pe Al Unsprezecelea, care îi face să râdă.
Colind cu Mendele din stetl în stetl, din cătun în cătun, părându-mi-se că ne învârtim în cerc, în sighetul, în insula mea, printre oameni mărunți, printre sfinți ai tăgadei și hoți de buzunare, printre ceasornicari încruntați, ca niște potcovari ai timpului și croitori militanți, tăind postavul cu patos revoluționar, printre afoni și cântăreți la scripcă.
Colind cu Mendele într-o limbă ale cărei consoane le bâjbâim și ale cărei vocale ne scapă ca porumbeii din căușul palmelor.
Fredonăm, fiecare din rama secolului său, acest cântec vesel care m-a făcut totdeauna să plâng: