Mesaje de Anul Nou, cu gândul la lumea din 2012
În 2012, România a fost discutată în cancelariile străine din multe motive care nu ne fac cinste. De la bătaia pe sfântul scaun de la Bruxelles, la vizita inopinată a lui Philip Gordon, cu prima escală la garajul președintelui suspendat, și până la o prestație generală a delegației noastre în Parlamentul European sau o regresare la imaginea de țară din primele zile ale democrației post-decembriste – nu au fost vremuri prea bune.
Nu ar fi rău, deci, ca în anul care vine să ne spălăm mai mult imaginea și mai puțin rufele murdare în fața lumii. Nu ar strica deloc nici dacă am învăța să privim dincolo de granițele noastre, la marile evenimente din străinătate. Din păcate, încă nu am înțeles, ca națiune, că politica externă și politicile internaționale ne afectează, mai devreme sau mai târziu, pe toți, că pe un continent atât de federalizat precum al nostru și într-o lume globalizată totul e și de interes intern.
Pentru a privi spre 2013, însă, trebuie să ne amintim de 2012. Am avut cu toții parte de un an al alegerilor. Dacă în România s-a lăsat orice speranță la intrarea în secția de votare și s-a votat cu ură, un vot eminamente negativ, în multe alegeri din lume s-a votat și cu speranță la un „ceva” mai bun, cu pasiune și cu o poziție pentru curente actuale (vezi austeritate versus creștere, în Europa).
Vladimir Putin s-a întors, în martie, de unde nici nu am putea spune că a plecat. Alegerile din Rusia de anul acesta au animat ca niciodată mișcarea protestatară, care s-a unit în jurul unor chipuri-simbol, de la bloggerul Navalnîi, la fetele din Pussy Riot, pentru a-i spune lui Vladimir că vor altceva de la el.
Iunie a fost o lună amețitoare în plan internațional. Francois Hollande l-a învins pe Nicolas Sarkozy la prezidențialele din Franța, o victorie care a pus punct politicii „bling bling” à la française. Din păcate, după bucuria de a fi scăpat de Sarkozy, electoratul nu a mai avut prea multe motive de bucurie. Hollande nu a reușit să se ridice la înălțimea așteptărilor, rata lui de aprobare a scăzut constant după alegeri și, mai nou, Curtea Constituțională a respins unul dintre punctele centrale ale platformei sale, și anume suprataxa pentru bogați. Ce e și mai rău e că, în mentalul colectiv, taxa lui Hollande a fost spulberată de Gerard Depardieu.
Tot în iunie, au fost alegerile din Grecia. Până să meargă elenii la vot, restul Europei era deja sătul până peste cap de „tragedia greacă” și bunele intenții ale grecilor. Ca un adolescent rebel care a dat de un necaz din care nu știe să iasă pe cont propriu, grecii au votat precum a dorit Europa. Din păcate, discuția despre „Grexit” nu s-a terminat, problemele oamenilor s-au acutizat, iar Europa este la capătul puterilor în ceea ce îi privește.
Alegerile din Egipt, cel mai populat și influent stat din lumea arabă, care au avut loc tot în iunie, au dat lumii o lecție despre ce înseamnă democrația. Ne-am bucurat cu toții când egiptenii au ieșit în Tahrir și l-au detronat pe „faraonul” Mubarak, dar, când oamenii au ales democratic pe cine nu ne-am fi dorit, democrația nu a mai fost pe placul nostru – a se vedea reacția americanilor.
În noiembrie, au fost alegerile din Statele Unite, în care americanii au spus, clar și răspicat, „four more years”. După o campanie slabă, uluitor de desprinsă de realitate, cu atacuri politice care ar rușina și politichia de pe Dâmbovița, alegerile din SUA au arătat, dincolo de orice, marea fisură republicană. Cel mai vechi partid al Americii trece acum printr-o perioadă de reorganizare, de transformare. Problema este că, deocamdată, nu înțelege principalele două probleme pe care le are: 1. a pierdut contactul cu electoratul non-alb, iar aceasta nu se repară cu aruncarea în prim-plan a unui Marco Rubio, doar pentru a atrage comunitatea latino; 2. Partidul Republican trebuie să se rupă de mișcarea Tea Party. Statele Unite nu mai au, în realitate, un sistem bipartidist. Ar fi, deci, în avantajul tuturor ca Tea Party să își vadă singură de drum, nu înainte de a trece prin aceeași perioadă de „post și rugăciune” precum cealaltă ramură conservatoare.
În ceea ce privește Asia, Coreea de Sud tocmai a ales prima președintă din istorie, iar în China s-a ridicat o nouă dinastie roșie, condusă de „prințul” Xi Jinping.
Dincolo de alegeri, partea cea mai sumbră a acestui an o reprezintă Siria, unde comunitatea internațională a eșuat din toate punctele de vedere. Prețul acestui eșec este moartea a 50.000 de oameni.
Un alt gust amar, vizavi de umanitate în general, l-a lăsat nebunia „Inocenței musulmanilor”. Un trailer de 14 minute făcut de o persoană cu pretenții hollywoodiene și disperată după atenție, a provocat o reacție absolut stupidă în lumea întreagă. De parcă nu ar fi plin Internetul de prostii, ca și cum nu ar fi cutuma www-ului să jignești de dragul de a jigni și să îți arunci toate frustrările în online, lumea musulmană a luat foc, și a și omorât niște oameni pe parcurs.
În 2012, ONU a recunoscut Palestina ca stat observator – România s-a abținut de la vot. Israel și Hamas s-au bombardat luna trecută și probabil că s-ar fi bombardat și acum dacă nu ar fi fost intervenția lui Hillary Clinton, care, la final de mandat, a reușit să obțină acest armistițiu atât de important.
Aceasta a fost, in nuce, lumea lui 2012. Cum va fi cea a lui 2013? Sunt multe lucruri imposibil de prevăzut. Există, însă, și altele la care putem să ne așteptăm.
Cu alegerile din SUA încheiate și cu presiunea evreiască la cote maxime, este de așteptat ca războiul rece cu Iran să se încălzească suficient cât să ne facă să transpirăm. Liniile roșii ar putea fi mutate, pentru a vedea până unde poate merge bluff-ul (?) lui Ahmadinejad.
Occidentul are datoria morală să nu repete performanța pe care a avut-o până acum în cazul Siriei. Problema este că, cel puțin în cazul SUA, nu există nici acum, după campanie, vreun entuziasm politic pentru orice fel de intervenție militară. Chiar duminică, emisarul internațional Brahimi a anunțat că are un plan, discutat deja cu Rusia și cu Siria. Problema este că planul presupune „un armistițiu, formarea unui Guvern cu prerogative depline și un plan în vederea organizării de alegeri prezidențiale sau parlamentare”. Ce te-ar putea face să crezi că, atunci când liderul țării poate trece peste frământările morale și aprobă atacuri cumplite asupra civililor, tocmai ca să nu plece de la putere, se va da la o parte pentru ca poporul să aleagă liber?
Ne mai putem aștepta ca Statele Unite să își grăbească plecarea din Afganistan, ceea ce ar putea însemna ca partea de „combat” să se încheie chiar la sfârșitul lui 2013. De asemenea, după tragedia de la Sandy Hook, America a deschis, în sfârșit, cufărul reformei armelor. Nu se va întâmpla nimic spectaculos, însă o interzicere a armelor de asalt este foarte probabilă și o schimbare mai mult decât binevenită în ceea ce este, probabil, cel mai greu de atins domeniu din politicile Statelor Unite.
Mai aproape de noi, avem criza din zona euro. Efectul de contagiune este tot mai puternic. Va fi un an greu pentru întregul continent. Dintre toți, ciprioții, spaniolii, portughezii, italienii, chiar francezii – și, desigur, grecii – vor suferi cel mai mult. Cu ei, vom suferi și noi.
Nu trebuie să uităm, în cele din urmă, că Uniunea Europeană încă nu are buget multianual și, pe de altă parte, că Angela Merkel are alegeri în Germania în toamnă. Acest din urmă aspect este, de altfel, cheia în care vom citi multe din evenimentele politice europene de anul acesta.
La final de retrospectivă și la final de an, într-un plan mai personal, îmi mărturisesc cele trei dorințe pentru 2013: vreau ca România să fie mai prezentă pe scena internațională – altfel, nu cu războaiele politice -; vreau să ne pese mai mult de toate lucrurile interesante și importante care se întâmplă dincolo de „ograda” noastră; în fine, vreau să vă mulțumesc pentru lectura de peste an.
Să avem cu toții o lume mai bună în 2013!