Misteriosul cântar de premieri al lui Iohannis

Din banca spectatorilor la viața politică a României, se desprind două feluri de miniștri sau demnitari: cei care zic și cei care fac. Desigur, există combinațiile între cele două tipuri. Apoi, există miniștrii ca Mihai Tudose, despre care deși au navigat prin mai multe guverne, nu ai putea să le pui degetul pe portofoliu. Ne putem permite scăpări cognitive de tipul „cine mai e și ministrul de la Relația cu Parlamentul” sau „de la IMM-uri”. Dar când trebuie să dăm un Google, chiar și noi, jurnaliștii, pentru a ne sparge lapsusul privitor la cine e ministru la Economie, există o problemă.

Pe 27 decembrie 2016, la două săptămâni de la câștigarea alegerilor parlamentare de către PSD, cu presiunea unui buget pe 2017 total neconturat în lipsa unui guvern, președintele Iohannis respingea fără prea multe explicații prima propunere de premier a PSD, susținută și de ALDE, pe Sevil Shhaideh, fidela colaboratoare a lui Liviu Dragnea la Dezvoltare, venită din fieful corupt al PSD de la Constanța, având „ghiuleaua” unui soț de origine siriană, care lucrase cu mulți ani în urmă cu regimul criminal de la Damasc, al lui Bashar al Assad. Atunci, Klaus Iohannis scotea cântarul de premieri și cântărea cu grijă.

„Săptămâna trecută, când am avut consultări cu partidele, PSD și ALDE, care au ținut să vină împreună, mi-au propus-o pe doamna Sevil Shhaideh pentru poziția de prim-ministru. Am cântărit cu grijă argumentele pro și contra și am decis să nu accept această propunere. În consecință, solicit coaliției PSD-ALDE să facă altă propunere”, deschidea în decembrie 2016 Iohannis calea pentru ceea ce urma să fie Guvernul Sorin Grindeanu, canibalizat șase luni mai târziu de propriul partid.

Pe atunci, Klaus Iohannis era în plină formă de președinte-jucător. Primea aclamații mai ceva ca Lazăr cel sculat din morți, pentru întorsurile de frază din campania electorală și șahul în care ținea noua majoritate politică PSD-ALDE, cu numirea premierului. Două luni mai târziu, jucătorul dela Cotroceni sclipea din nou, pulverizând dibaci elefanții din cancelaria Guvernului și punându-se cu pieptul dezgolit de-a curmezișul asaltului la statul de drept. Îi trăgea preșul de sub picioare sinistrului cuplu activ-pasiv (într-ale inițiativei guvernamentale) Iordache-Grindeanu, care voiau să adopte pe șest viitoarea OUG 13 și plusa cu sabia plebiscitului, amenințând că-i întreabă pe români dacă vor să fie bine ca să nu fie rău cu corupția în această țară.

Pe 26 iunie 2017, fix cu jumătate de an mai târziu, Klaus Iohannis a dat jos din nou, din podul Cotroceniului, cântarul de premieri. Putem doar presupune că din nou, ca și a doua zi după Crăciun, în cazul lui Shhaideh, a cântărit cu grijă argumentele pro și contra.

„PSD și ALDE s-au prezentat împreună la consultări și au înaintat o propunere în persoana domnului Tudose. Partidele din opoziție nu au avut propuneri concrete pentru funcția de prim ministru și nici nu a rezultat că ar avea o poziție comună. Pe de altă parte, această criză politică dăunează grav economiei românești, imaginii României în lume, iar opinia mea este că această criză trebuie încheiată foarte repede. Trebuie să avem un nou guvern, care începe să rezolve problemele rămase nerezolvate, problemele apărute din cauza aceste crize”, și-a explicat președintele Iohannis decizia de a-l accepta rapid pe Mihai Tudose premier.

Ce i-a gâdilat balanța pe plus președintelui Iohannis, atunci când l-a cântărit pe Tudose, cel cu zero realizări la Economie, după cum a fost dovedit chiar de propriul partid, la evaluarea vâlcoviană a executivului Grindeanu? Ce l-a convins pe Iohannis că Tudose este leul din PSD care va rezolva problemele nerezolvate ale României? Portretul-robot al lui Tudose nu ar fi putut-o face, decât dacă președintelui Iohannis i s-a dat busola peste cap.

Ce îl recomandă pe Tudose la funcția de premier? „Puterea de muncă, experiența… Vorbim despre rezultate”, fantezează domnia sa. Un fel de „vocea și talentul”, dar pe care cel mai probabil domnul ministru le-a exersat închis undeva singur, în propriul birou. Noi, publicul, nu am avut acces decât la experiența domniei sale în a nu se face remarcat prin nimic la ministerul Economiei, în a preda și studia în instituțiile SRI și ale Armatei, în a plăti câteva mii de euro unui comisar de poliție pentru a-i „cumpăra” câteva hălci de lucrare academică pentru doctoratul său plagiat de la Academia SRI, prefațat și postfațat de șefii SRI de atunci, generalul Florian Coldea și civilul George Maior. Apoi în a renunța la fel de nonșalant la titlul de doctor, care oricum nu i-a folosit la nimic, după cum singur spunea, uitând faptul că acest doctorat i-a dat măcar accesul la gradele de lector și conferențiar universitar la Academia SRI. De asemenea, Tudose s-a mai remarcat prin firmele pe care le-a avut cu alte persoane din SRI sau cu personaje politice aflate în sfera acestui domeniu atât de drag zilelor noastre, al „siguranței naționale”.

SRI se repetă atât de des în cv-ul lui Mihai Tudose, că până și SRI a ținut să iasă, la nici două ore de la desemnarea acestuia ca premier, să precizeze că nu are niciun amestec în numirea sa ca premier, spunând că aceste speculații sunt „denigratoare”. Cu așa vlăstare academice ca Mihai Tudose, putem înțelege de ce serviciul secret intern al României resimte niscaiva rușine.

În afară de ștampila de control tehnic al calității din partea SRI, pe care Mihai Tudose o poartă pe toate părțile, există argumentul lui Iohannis de a-l desemna fără crâcnire pe acest personaj ca premier – încheierea unei crize care destabilizează România. Dar a fost cu adevărat aceasta o criză a României sau a PSD, așa cum a remarcat însuși președintele, precum și restul partidelor de amărâtă opoziție din Parlamentul României? Faptul că leul s-a lipit de pragul 4,6 pentru câteva zile, de la 4,55 cam pe unde oscila înainte de întregul tămbălău, faptul că am pățit rușinea după mărețele realizări pe plan extern de a primi reconfirmarea a ceea ce oamenii cu ochii larg deschiși știau deja – că SUA nu părăsesc România în ghearele Rusiei –, reprezintă într-adevăr o criză? Dacă da, atunci cu siguranță era o criză care se rezolva de la sine, o criză cu final așteptat, în care PSD s-a pus în situația penibilă de a-și răsturna propriul guvern și apoi de a propune un alt premier, fără prea multe emoții în Parlament. O criză în care România nu se desumfla ca o minge spartă, dacă mai aștepta, la braț cu președintele Iohannis, o altă propunere de premier din partea PSD-ALDE.

S-a temut Iohannis că dacă ne scapă de Tudose, PSD ni-l va aduce în loc pe ta-su? Sau poate că s-a bucurat de oferta acestui domn care servește patria și care pare garantat de instituția condusă de bunul sfetnic al președintelui, Eduard Hellvig. Ipoteza naivă a unora, că Iohannis a dat dovada unei inteligențe vii acceptând rapid propunerea PSD, pentru a lăsa „colosul” să își rupă gâtul singur la guvernare jignește inteligența multora, inclusiv pe a lui Iohannis. PSD își rupe gâtul de 25 de ani prin năpastele pe care le aduce în viața publică a României, iar răsplata acestei strategii este că a câștigat alegerile în 2016 cu 45%. Nu și-a rupt nimic, ba chiar i-au mai crescut câteva gâtlejuri.

Mai sunt și alte ipoteze. Aceea că Iohannis a rămas de fapt un jucător, dar care de data asta a jucat în interes propriu. Este ceea ce în fotbal se numește blat, iar resortul cel mai la îndemână publicului, pentru această pasivitate suspectă a președintelui în desemnarea premierului PSD, sunt negocierile pentru șefia SIE. Viitorul ne va spune dacă Iohannis a spus pas acum, bătând palma pe sub masă ca trișorii, ca să câștige un pot ulterior.

Ar mai fi de amintit cea mai tristă ipoteză și cea mai înfricoșătoare ipoteză. Ar fi trist ca președintelui Iohannis să nu-i fi păsat: criza PSD, majoritatea parlamentară a PSD, premierul pe care și-l dorește PSD. De ce să se bage? Asta însă l-ar trece deja pe Klaus Iohannis în a treia stare de agregare, dacă ne gândim la evoluția sa publică din ultimele 6 luni: de la președintele spectator, la președintele jucător, iar acum la președintele incoerent. Și ar fi cu adevărat înfricoșător ca de fapt cântarul lui Iohannis să nici nu se mai afle la Cotroceni, ci în altă parte, la loc umbrit și fără frontispiciu la poartă.