„Modelul turc” – un mit occidental?

Cei doi autori, specialiști în Orientul Mijlociu  și în problematica turcă, știu bine ce spun.

Întrebare: „Vorbiți în carte despre cum, în ultimii ani, Turcia a trecut de la statutul de stea strălucitoare, lăudată de toată lumea, la statutul de țară care se confruntă cu teribile probleme de securitate, politice și economice. Cum s-a petrecut acest proces?”.  
Waldman: „Când ne-am propus să scriem cartea, unul dintre primele lucruri la care ne-am gândit a fost rolul Armatei. Implicarea Armatei în politică este, firește, contrară principiilor democratice, dar pe măsură ce forța Armatei de a se implica în politică devine tot mai slabă – de ce nu duce asta la o mai pronunțată democrație? A fost vreodată Turcia o stea strălucitoare sau un model de urmat pentru alte țări musulmane? Nu. Cred că nici măcar AKP (Partidul Justiției și Dezvoltării al președintelui ErdoÄŸan) n-a crezut asta. Chiar dacă AKP obișnuia să spună, mai ales după Primăvara Arabă, că Turcia ar putea fi un exemplu, n-a fost un model (…). După 9/11, lumea euro-atlantică – Statele Unite și Europa – avea nevoie de un mode de democrație musulmană. În multe privințe, ideea că Turcia era acea stea strălucitoare pentru multe țări a fost un mit occidental”.

Çalıșkan: „În carte am încercat să înțelegem de ce Turcia n-a putut deveni democratică, după ce rolul Armatei în politica turcă a fost demolat. Forța politică a Armatei era indiciul unui stat slab. După criza financiară din 2001, a existat o încercare în Turcia – prin reformele inspirate de FMI și UE – de a se construi organizații independente, care ar fi putut crea acel sistem de checks and balances în era post-militară, însă aceste organizații nu au avut succes. În loc să vedem o societate puternică, democratică și musulmană, observăm că peisajul politic e dominat de o tendință contrară, axată pe un lider carismatic, iar Turcia e mai divizată decât înainte.  

Waldman: „De-a lungul întregii perioade a guvernării lor, AKP și președintele ErdoÄŸan n-au încercat în mod special să decimeze Armata. Mai degrabă au încercat s-o țină în cazărmi, și să facă Turcia un stat imun la lovituri de stat. Când am întreprins cercetări și am vorbit cu membri și simpatizanți ai AKP, am aflat că se primiseră rapoarte și informații despre o lovitură de stat care s-ar profila la orizont.  Deci, a existat mereu un motiv să privească atent peste umăr. Eșecul loviturii de stat din iulie anul trecut demonstrează că vigilența AKP a dat roade”.

Çalıșkan: „Istoric vorbind, Armata turcă a fost glorificată drept garant al secularismului și al interesului național. Dar, de fapt, motivul pentru care Armata a acces într- o poziție atât de înaltă, înainte de guvernarea AKP, a fost insurgența kurdă. După lovitura de stat din 1980, de-a lungul anilor ”90, rolul Armatei a crescut. În carte susținem că existau, practic, două capitale în Turcia: una la Ankara, unde guvernul avea răspunderea politicii, cealaltă la Diyarbakir, în sud-est, unde Armata acționa aproape ca un stat în stat. Am discutat cu generali în rezervă, care ne-au vorbit despre cum au construit școli, spitale, cum au combătut terorismul, iar în momentul când s-au întors în Ankara au devenit destul de puternici pentru a se implica în politica turcă. Cel mai mare succes al AKP – inspirat de reformele UE – a fost să taie puterea Armatei. Desigur, asta a avut un preț – deteriorarea rolului armatei în ochii opiniei publice”.

Waldman: „Cei observă Turcia, au remarcat că epurările au început încă înaintea loviturii eșuate, în cadrul diferitelor organe ale statului (…), au existat epurări în Poliție, în Armată, în sistemul judiciar. Firește, după lovitura de stat vedem acest lucru petrecându-se cu viteză și sub starea de urgență. Ceea ce pare evident e faptul că ErdoÄŸan și AKP încearcă o consolidare a statului, pentru că există o problemă semnificativă în instituțiile turce. Dacă e adevărat că există o organizație infamă, loială imamului cu sediul în Statele Unite, acesta e un indiciu despre slăbiciunea statului turc și nevoia acestuia de consolidare”.
Çalıșkan: „Succesul guvernelor ErdoÄŸan a fost, în trecut, crearea de noi alianțe. Mișcarea Gülen s-a aliat cu guvernarea, iar suporterii acesteia au fost promovați în instituțiile statului. Güleniștii au fost marginalizați începând cu 2013, iar acum guvernanții încearcă să-și asigure alianțe noi cu diferite grupări religioase sau politice. Problema e că nu există meritocrație, iar promovările se fac pe bază de loialitate (…). Când încerci să combați terorismul, ai nevoie de un sistem de securitate puternic. Acesta este un proiect pe termen lung. De pildă, ofițerii de informații trebuie să stabilească bune relații cu informatorii lor, pentru a obține avertismente timpurii în scopul prevenirii atacurilor. Dar Turcia continuă să-și bramburească ofițerii de poliție, prin urmare relația dintre aceștia și informatori e compromisă. În același timp, serviciile secrete ar trebui să-și împărtășească reciproc informații, dar în Turcia există pe lângă MIT (Serviciul Național de Informații), serviciile jandarmeriei, ale poliției și nici o comunicare între ele. Turcia luptă împotriva multor dușmani în Siria și Irak – PKK și ISIS – dar statul traversează o criză în combaterea acestor amenințări la adresa securității naționale”.

Waldman: „În împrejurările de după lovitura de stat eșuată, ar trebui să existe o reconstrucție a aparatului de securitate, în scopul de a se asigura că o altă tentativă nu va mai avea loc. Dar Turcia are resurse limitate în combaterea PKK și ISIS și n-a fost capabilă să-și identifice dușmanii sau să-și prioritizeze țintele. Trebuie să existe la Ankara, cu resursele limitate de care dispune, o prioritizare. Care e principal amenințare? ISIS sau PKK? Dacă e ISIS, ar trebui să existe o încercare de încetare temporară a focului cu PKK, pentru a combate ISIS cu toate resursele. Apoi se poate transfera atenția asupra PKK, dacă n-a ieșit nimic bun din acel armistițiu. Există însă un motiv pentru care lucrurile acestea nu se vor întâmpla: dacă guvernul și ErdoÄŸan ar încerca să relanseze orice fel de proces  de pace cu PKK, Partidul Mișcarea Naționalistă (MHP) nu va sprijini ambițiile prezidențialiste ale lui ErdoÄŸan. Prin urmare, siguranța națională e compromisă de ambțiile președintelui de a schimba sistemul pentru a obține mai multe puteri”.