Mubarak n-a murit

Îngrijorarea Statelor Unite nu e o simplă formulă diplomatică: Egiptul și Turcia sunt cele două state-pilon ale politicii americane în Orientul Mijlociu (nu punem la socoteală Israelul, care intră într-o altă definiție, nici Arabia Saudită).

Egiptul tocmai a fost teatrul unei lovituri de stat militare. A recunoscut-o până și ministrul de Externe turc, Ahmet DavutoÄŸlu. Nu pot s-o recunoască explicit Statele Unite, fie și pentru că ar însemna să taie stipendiile acordate Armatei. Legea americană interzice ajutoarele către o țară în care la putere se află lideri rezultați dintr-o lovitură de stat. Iar pentru 2013 – așa cum a anunțat secretarul de stat John Kerry, la întâlnirea de la Cairo, din martie, cu ministrul Apărării, generalul Abdul Fatah Saeed Hussein Khalil al-Sisi – americanii au pregătit armatei egiptene 1,3 miliarde dolari.

Între timp, s-a întâmplat lovitura de stat. Președintele ales, Muhammad Mursi, a fost arestat. După două săptămâni de declarații circumspecte, americanii – susținând demersul Germaniei – cer eliberarea lui Mursi. În felul acesta, una dintre dovezile cele mai bătătoare la ochi ale loviturii de stat s-ar putea pune între paranteze.

Egiptul e la limita colapsului economic, iar ajutorul american oferit Armatei poate fi un balon de oxigen. Atlminteri, reluarea negocierilor cu Fondul Monetar Internațional (al cărui împrumut înseamnă o lungă politică de austeritate) ar ține oamenii în stradă.

Debarcarea președintelui Mursi este văzută la Washington ca o a treia etapă a procesului revolutionar. (Prima – debarcarea lui Mubarak, a doua – tranziția spre alegeri libere). Să ne amintim însă că revoluția egipteană a pornit la sfîrșitul lui ianuarie 2011 cu debarcarea lui Mubarak și sub două lozinci: 1) „Pâine, libertate și justiție socială”; 2) „Poporul cere căderea regimului”. Dar balaurul numit „nizam” (sensul cuvântului e mai larg decât „regim”, ar fi sinonim cu „sistem”) avea trei capete: dictatorul Mubarak, camarila acestuia și Armata.

Astăzi, Armata a revenit în forță la conducerea țării (al cărei control l-a avut în permanență, dar – ironia istoriei! – armata controlează acum și strada, acea parte a străzii care i-a cerut ajutorul împotriva lui Mursi și a Fraților săi Musulmani. De cealaltă parte a străzii stau câștigătorii alegerilor, care se consideră furați și trădați. Cu aceste două imense grupări față în față, scânteia războiului civil e oricând gata să se aprindă în vâlvătăi.

Statele Unite nu-și permit să-și declare susținerea fățișă pentru o parte sau alta. Prin generalul Al-Sisi, armata egipteană le este, oricum, adânc recunoscătoare.

Poate că n-ar fi lipsită de interes o scurtă istorie a ajutoarelor militare substanțiale pe care americanii le varsă, de peste trei decenii, Israelului (aproximativ 3 miliarde de dolari pe an) și Egiptului. Povestea a început în 1979, odată cu tratatul de pace semnat între Israel și Egipt. Atunci, Israelul a acceptat să părăsească peninsula Sinai, cu tot cu rezervele sale de țitei, cerând însă SUA o compensație pe termen lung.

La rândul său, Egiptul trebuia recompensat pentru acest demers istoric care construia un pivot de stabilitate în zonă. Căderea lui Mubarak, principalul aliat arab al Americii, n-a fost deloc o veste bună pentru Israel. (Nici pentru un alt aliat al SUA, Arabia Saudită – regele Abdullah cerându-i atunci imperativ președintelui Obama să nu-l umilească pe Mubarak, prin declarațiile sale de simpatie pentru cei din Piața Tahrir). De altfel, după instalarea lui Mursi în funcția de președinte, premeierul Netanyahu i-a trimis aceluia o epistolă, în care amintea, în esență, un singur lucru – tratatul de pace din 1979.

Între război civil și dictatură militară, promisele alegeri democratice din Egipt nu vor aduce – nu imediat – nici pâine, nici libertate, nici justiție socială.