Muncește liniștit, șeful tău e mult mai trist decât tine!

În primul rând, un șef este un personaj îngrozitor de izolat. Oamenii care nu au experimentat lucrul într-un birou în care stai singur cuc tind să valorizeze acest lucru care mie mi se pare, totuși, o pacoste. Pentru că asta înseamnă că el, dacă are nevoie să se sfătuiască cu cineva sau nu știe să facă un anumit lucru aflat în sarcina lui, nu poate cere ajutor unui coleg binevoitor, cum mai facem toți. Este nevoit să tacă și să se descurce cum o putea, în primul rând pentru că își dă prea bine seama că e rușinos să recunoască o lacună, și riscă să își piardă astfel din prestanță. Apoi, pentru că nimeni nu are compasiune pentru problemele unui șef. Lasă, că și le rezolvă el cumva, nu ne pasă cum. În plus, șeful nu este chemat la o țigară, ca și cum n-ar exista. Nu s-a născut încă angajatul care să vrea să fumeze și să schimbe două vorbe normale cu un șef. Pe el nu-l întreabă nimeni, niciodată, dacă vrea o înghețată de la magazinul din colț, așa cum se întâmplă în mod natural, ba chiar de câteva ori pe zi, între colegii de birou. Chiar dacă, să zicem că prin absurd s-ar oferi vreun subaltern slugarnic, un șef simte că nu-și permite să mănânce înghețată în fața lor; asta presupune o stare de spirit mult prea voioasă pentru problemele despre care știe toată lumea că i se strâng gârlă la ușă, și pentru încruntăturile pe care este el nevoit să le împartă, de dimineață până seara, pentru (de)motivarea colectivului. În plus, deși nu cred să existe studii pe tema asta, îndrăznesc să bănuiesc că o firmă întreagă se poate demotiva pe loc și riscă să nu-și mai revină ore în șir, dacă vede un șef lingând cu poftă o înghețată.

Apoi, șefii muncesc net mai mult și în stres mai mare, și sunt trași proporțional la răspundere. Nu trebuie să uităm că, cu cât postul este mai sus, cu atât vina și responsabilitatea se arată mai mari. Angajații tind să creadă, atunci când dau peste un șef care se dovedește pe alocuri nedrept, cu gândire absurdă sau dintr-o dată nervos, că el trăiește în puf și are brusc tot felul de ieșiri necontrolate pentru că stă rău cu nervii. Puțini se gândesc că șeful cu pricina a fost admonestat și el, de undeva de și mai sus, și cel mai probabil tot fără mănuși. De cele mai multe ori, șefii iau cu ei problemele acasă și se spală cu ele pe cap și după program, și în weekend, și de sărbători, în timp ce restul lumii se relaxează și are luxul de a uita. Telefonul cu totul inclus, nelimitat și până la cer, și laptopul șmecher plătit de firmă vin la pachet cu o conectare continuă care contribuie la un stres suprem. Șefii participă la un număr record de ședințe și stau aproape în fiecare zi peste program, pentru că ar da de gândit dacă ar sparge ușa, ca majoritatea, la ora 6. O ușoară compensație îmi închipui că vine din faptul că nu multă lume are curaj să-i spună în față unui șef lucruri neplăcute sau să-l atenționeze că a greșit. Astfel, în preajma lui este afișat un comportament respectuos. Însă cum se întoarce cu spatele, oamenii fac despre el glume savuroase și merg până în pânzele albe cu bășcălia debitând, pentru a se descărca, cele mai mari măscări.

Și șefii au acasă, ca tot omul, câte o soacră pătimașă sau o soție plângăcioasă și cu un PMS greu de ignorat, un copil cu ADHD sau vecini care pun uneori muzică tehno din anii 1990 până la 4 dimineața. Dar șefii nu sunt oameni. Nimeni n-are chef sau timp să vadă ce probleme sau drame psihologice ar putea avea această specie. Le avem destul pe ale noastre. Un șef trebuie să fie îmbrăcat cu mare grijă, dacă nu vrea să ajungă de râsul companiei. Cu toate astea, pentru că are prea multe pe cap, șeful ajunge să vină la serviciu cu umerii pudrați cu mătreață de care nu a avut când să se mai ocupe. Șeful trebuie să arate că este mereu în control, chiar și când are o criză de hemoroizi sau copilul lui are febră sau trebuie să-și eutanasieze câinele imediat după serviciu. Nu are voie să se plângă și oricum, chiar dacă ar trece printr-un moment de slăbiciune și ar mărturisi câte ceva, nu ar exista niciun suflet care să arate vreun strop de compasiune. 

Cu foarte mici excepții, șefii se hrănesc întotdeauna net mai prost decât niște funcționari oarecare. Asta li se întâmplă și pentru că nu au cum să meargă să mănânce undeva, cum se întâmplă cu toți cei mai mici și mai neimportanți decât ei. Oricâtă treabă ar fi pe lume, de obicei toată lumea își găsește până la urmă timp măcar să se strângă împreună în vreo chicinetă, unde să împartă bucatele și să radă cu voie bună, de se aude până la șef. Din pricina timpului, dar și pentru că nu este chemat din colegialitate la masă undeva, șeful ajunge să mănânce deasupra tastaturii, în birou, și nici acolo nu este lăsat în pace. Telefoanele îi sună ca nebunele și cine are de rezolvat ceva urgent nu se sfiește să intre peste șef, chiar dacă el roade dintr-o sărățică. După mese sporadice, urmează deseori un somn ca pe ghimpi. Graficele, concedierile, prea multă tehnologie și targeturile neatinse se strâng buluc în minte, astfel că odihna e precară. Când se scoală din somn dimineața, un șef are înfiptă bine în cap agenda zilei, în care problemele sau subiectele delicate sunt deja subliniate cu un roșu care pulsează fin.

E drept și că șefii au întotdeauna mai mulți bani decât cei aflați pe trepte mai joase ale scării ierarhice dintr-o companie. Dar dacă înainte de criză diferențele de salarii dintre șefi și angajații normali erau destul de spectaculoase și puteau fi un motiv suficient pentru a-ți băga carnea în saramură, acum lucrul ăsta s-a mai atenuat. Șefii iau în continuare mai mulți bani, dar nu suficient de mulți încât să le dea cu plus sau pentru care să îndure stilul de viață neprietenos cu care au de-a face în fiecare zi. 

Și toate astea mă îndreptățesc să cred așa: pe lumea asta, numai șef să nu fii.

Sana Nicolau este redactor-șef la one.ro, parte a Mediafax Group. O puteți găsi și lawww.sananicolau.ro