„N-am știut că au trimis o scrisoare la Ambasada Americii! N-am știut”

Actorul Mitică Popescu este unul dintre ei, și n-aș fi vrut să pierd ocazia – a 79-a aniversare, 2 decembrie 2015 -, să-i spun „La mulți ani!”, și să repovestim, aici, episoade incredibile din viața sa.

Mitică Popescu e un „maistru” cinstit al teatrului românesc. Zice că nu e nici domn, nici tovarăș, ci pur și simplu „Nea Mitică”. Asta e o spusă a lui, mai veche. Dincolo de ea rămâne, însă, personalitatea fără cusur a artistului cu ștaif. O figură remarcabilă, la propriu și la figurat – de multe ori îi joacă doar trăsăturile chipului. Ochii care spun povestea înaintea vorbelor, făcându-se martorii stării celorlalți. Oglinzi în care realitatea imediată, brută, se șlefuiește cu umor, cu înțelegere, cu un soi de tandrețe și un zâmbet vag, amestec de ironie, căldură, sarcasm, dragoste.

Uneori, cuvintele-i sunt rare și apăsate, ca niște verdicte implacabile. Dă impresia că e construit din tăceri lungi din care îți face hatârul să iasă, în răstimpuri, să vadă cine îl caută, cine ești. După toate astea, omul este de o discreție și de o modestie remarcabile. Aproape că trăiește într-o șoaptă prelungă, ca să nu sperie somnul celorlalți; al nostru.

Și, așa cum se întâmplă uneori, perfect împotriva oricărei logici, astfel de caractere sunt atrase în viroagele vieții cu o violență incredibilă.

Maestrul Mitică Popescu este unul dintre românii care au supraviețuit mizeriei închisorilor comuniste, fiind aruncat acolo, împreună cu alți tineri de seama lui, către finele „deceniului negru”.

M-au luat pentru că n-am turnat

„Eram la niște vecini, de un Sfântu Ștefan, la onomastica unui prieten. Din una-n alta, cum povestești la întâlnirile astea tot ce-ți trece prin minte, unii au spus că vor să plece în America. Eram în ’58. Îți dai seama. Mie mi-a intrat pe o ureche și mi-a ieșit pe cealaltă. După câteva zile mă trezesc umflat de Securitate. Că eu n-am știut că ăia vor să fugă din țară? „N-am știut”. Că au trimis o scrisoare la Ambasada Americii, n-am știut? „Nu, n-am știut”. „Ați discutat lucrurile astea între voi; n-ai auzit?”. „Nu”. „N-ai auzit… Lasă că-ți spunem noi. Uite că noi știm!”. Și m-au condamnat la trei ani pentru „Nedenunțare de acte preparatorii pentru trecerea frontierei”. Adică pentru că nu mi-am turnat niște prieteni care visau să ajungă în America. Dar nu-i nimic, că ne-a turnat altul care era acolo cu noi. Lasă că ăștia n-au ajuns nici în Gara de Nord, că nu le-a răspuns nimeni. Au fost arestați pe vorbe, și eu, odată cu ei”.

Minciuna securistă are picioare lungi

Pe „Fișa matricolă penală” a lui Dumitru Popescu, născut pe 2 decembrie 1936, la București, student în anul II la Teatru, în momentul reținerii, scrie că a fost arestat de Securitate, pe 5 noiembrie 1958, „Pentru faptul de Trădare și trecere de frontieră”, fiind, apoi, depus în penitenciar la data de 9 februarie 1959.

Îi citesc „fapta” de pe fișă și se enervează. „E o tâmpenie. Nu înțelegi că n-am avut niciun gând să fug?! D-aia mi-au și dat doar trei ani. Ceilalți au luat între opt și 12 ani. Eu am luat minim de pedeapsă. Alta mai mică nici nu exista. E drept că-ți confiscau și bunurile personale, dar eu aveam vreo trei cămăși și vreo două cravate cu zgârci, că se purta” spune maestrul cu o undă de umor.

Ar vrea să uite

Îl întreb cum a fost, ce a trăit, ce a simțit. Îmi spune că nu vrea să vorbească despre trecutul ăsta. „E mult de atunci. Nu mai are niciun rost să iau povestea de la capăt. Să dezgrop morții”. Insist, îi spun că are. Că e vorba de viața lui și a celorlalți aflați în situații similare. Se lasă greu, cu vorbe puține și pauze lungi.

„După arestare, o perioadă nu ne-au scos la muncă. Așa era atunci. În vară, prin iunie, ne-au mutat, însă, de la Jilava la Periprava, la munci agricole, la porumb. E drept că n-am stat acolo decât vreo trei luni, până în septembrie. Pe urmă, ne-a mutat iar, în Balta Brăilei, la Salcia, într-o colonie de muncă Am stat acolo până în noiembrie 1961, când m-au liberat”.

Își amintește foarte bine condițiile în care a trăit acele luni. „Foamea era îngrozitoare. Ne dădea o zeamă de arpacaș și un colț de pâine. Mâncai cel mai bine când visai. Beam apă din Dunăre; țânțarii ne mâncau de vii”.

Despre morți, maestrul își aduce aminte că la Salcia numărul lor a fost mare. „A venit tifoida peste noi; muncile erau crâncene. Mulți au murit de foame și de epuizare. Alții de inimă rea. N-aveam voie să primim pachet sau să ne vedem rudele. Eram rupți complet de lume. Oamenii, săracii, nu știau ce le face copilul; dacă le mai trăiesc părinții; ce e cu soția… Nimic. Sincer, eu am avut șansa că eram tânăr. Dar pentru cei în vârstă a fost îngrozitor. Se muncea pe rupte, trebuia să faci norma. Dacă nu, bătaia ta n-o lua nimeni”.

Viața, de la capăt

În 1961, când i-au dat drumul din pușcărie, securiștii i-au pus în vedere să nu discute nimic despre ce a trăit în acești ani. „Mă urmăreau zi de zi. Toți eram urmăriți atunci, dar noi, ăștia cu „tinicheaua”, în mod special. Fusesem dat afară din Institut, aveam probleme la dosar, nu mai aveam niciun rost. Abia după trei ani mi s-a permis să dau un nou examen la Teatru; și asta datorită unor oameni care m-au apreciat în primii doi ani de școală”. O singură satisfacție spune că, totuși, a avut. „Nu plăteam cotizația la partid, că pe noi, ăștia cu probleme, nu ne făceau membri de partid”.

„Ce-au făcut ei a fost o mizerie”

Ani de zile, după ce s-a întors din „iad”, n-a vorbit cu niciunul dintre foștii colegi sau cu cei pe care îi cunoscuse în detenție. „Mi-a fost frică. Abia după mulți ani, m-am întâlnit cu Alexandru Paleologu, apoi și cu Alexandru Ivasiuc și am mai stat de vorbă. În pușcărie îl cunoscusem și pe I.D. Sârbu, dar de atunci n-am mai vorbit cu el. I-am jucat o piesă, la Piatra Neamț; atât. El plecase acasă, la Craiova”.

Tace întors în amintiri. Revine apoi și, înainte să cadă cortina, îmi spune iar. „Eu vreau să fiu bine înțeles! Nici clipă n-am avut de gând să fug din țară. Ce-au făcut ei a fost o mizerie…”.