Naționala de la Bruxelles – o echipă de mâna a doua care joacă în inferioritate numerică

La opt ani de la aderarea la UE, România încă nu a înțeles ce să facă, de fapt, cu acest statut. E bine cu cele patru libertăți de circulație, fondurile europene ne sunt și ele de folos, atunci când știm să le cheltuim, iar MCV-ul – dincolo de obsesia Schengen – ne-a ajutat să începem curățenia de zoaiele corupției. Dar nu există o viziune națională, un lobby permanent al României la Bruxelles, dincolo de interesele de moment.

De departe una dintre cele mai mai ratări ale acestei țări este aceea că nu a înțeles cum să își folosească oamenii odată cu aderarea la UE. Într-o analiză pe care am publicat-o azi în gândul, arăt, cu ajutorul unor experți români din Bruxelles, adevărata dimensiune a acestei ratări. Suntem a șaptea țară ca populație și, totuși, codași la funcțiile de conducere. Le-am cedat aceste funcții nemților și britanicilor, care au grijă să le țină ocupate dacă noi nu le vrem și să se asigure că lucrurile merg în direcția dorită de ei.

Nouă ne țin de urât la coada clasamentului Estonia, Irlanda, Luxemburg, Slovacia, Letonia și nou-aderata Croația, ceea ce nu ne consolează prea mult dat fiind că aceste țări sunt de 3,7 (Slovacia) și până la 37 de ori (Luxemburg) mai mici decât România.

POLITICĂ Ce spune Marcel CIOLACU despre o candidatură în 2025/” Suntem într-o situație complicată. Ne-au transmis avertismente”

13:59

POLITICĂ Iohannis cheamă partidele la consultări „foarte repede”. „Nu doresc să le dau LECȚII cum să formeze coaliții și majorități”

13:54

De ce ne interesează atât de mult un asemenea clasament? Pentru că 70% din legislația din România își are originea la Bruxelles, iar contribuim prea puțin la ea.

Prețul pe care îl plătim pentru această greșeală colosală de strategie este mare și se vede în statutul nostru de membru, în continuare de rangul al doilea, de țară care negociază la nesfârșit Schengenul, deși nu mai contestă nimeni că nu sunt îndeplinite condițiile tehnice. Ce spune despre noi că, după atâția ani și numeroase târguri făcute cu alte țări, în care ne-am dat votul (prin Consilii Europene, de exemplu) în diverse dosare după ce ni s-a promis Schengenul, tot nu reușim să facem parte din acest spațiu?

Există 33.000 de angajați în Comisia Europeană. Cel puțin 32.950 sunt funcționari pe care nu i-am văzut niciodată în știri. Ei nu dau breaking news-uri. Dar ei sunt, de fapt, la cârmă, mult mai importanți decât comisarii pe care îi considerăm cel mai mare bun al unei țări în clădirea din Berlaymont. Printre acești 32.950 de oameni, 1.280, respectiv 3,9%, sunt români (sursa AICI). Dintre aceștia, mai puțin de 10% au poziții de management, restul fiind în funcții entry-level sau de asistenți.

Cea mai simplă modalitate prin care putem să înțelegem cât e de mare nevoia de mai mulți români în asemenea funcții, reiau aici profilele a patru dintre „superfuncționarii” români din executivul UE. I-am intervievat acum trei ani, dar, am verificat, sunt tot acolo, unii au promovat chiar, alții au fost rotiți în directorate similare. Ruxandra Draghia-Akli, de exemplu, care este directoare în cadrul DG Cercetare și Inovare, o româncă incredibilă, care dă medicamentele viitorului. Este considerată lider lider mondial în ceea ce privește tratamentele terapeutice și vaccinurile bazate pe folosirea ADN-ului. Este, de asemenea, cercetătorul care a lucrat la prima terapie genică aprobată vreodată. Îl amintesc și pe Mihail Dumitru, fost ministru al Agriculturii, actualmente director general adjunct la DG Agricultură și Dezvoltare Rurală, ori Tudor Constantinescu, consilier al directorului de la DG Energie, un om care are o putere reală de a influența întreaga politică energetică a Uniunii Europene.

Toți sunt oameni care, oficial, nu reprezintă România. Totuși, atunci când i-am intervievat, toți mi-au spus că simt că fac un bine României. Nu ne-ar prinde bine mai mulți ca ei?

Din păcate, după cum mi-a spus unul dintre experții români de la Bruxelles intervievați pentru acest subiect, noi am rămas blocați la momentul 1 ianuarie 2007, când stăteam cu șampanie și stegulețe de plastic ale Uniunii prin piețele din țară și sărbătoream un nou început pentru această țară. De atunci, ne stă ceasul național. La 1 iulie 2019, când preluăm președinția UE, alarma acestui ceas va suna și toți ochii Europei vor fi ațintiți spre noi, pentru a vedea dacă suntem sau nu în stare să ne găsim locul la masă.

Pentru comentarii, mă găsiți pe Facebook – Alina Matiș și pe Twitter – @alinamatis

Două studii elocvente pe acest subiect: Autor: Brugel; Autor: Europuls