„Nemuritorul” Sergiu Nicolaescu dansează cu moartea

Despre Sergiu Nicolaescu, dacă vrei cu tot dinadinsul, poți spune multe. Două lucruri nu poți face: să-i minimalizezi personalitatea artistică și să faci melodramă din moartea lui. Nicolaescu a fost un amestec de forță, de candoare maxim temperată, de stângăcie sentimentală, de nebunie dusă la extrem.

În tot ce a trăit se simte teama de a nu-și reproșa, o clipă mai tărziu, că n-a îndrăznit; spaima că, la prima ezitare, moartea îl va încolți, prinzându-l, poate, nepregătit; tremurul insesizabil al degetului înainte să apese pe trăgaci, într-o cotidiană ruletă rusească.

Nu știu de ce, dar acum am senzația că toată viața sa a fost un concubinaj, un amantlâc cu moartea, o luptă asumată, pe care, până azi o câștigase. Toate cascadele sale, toate nebuniile scornite la limita riscului absolut, toate morțile morților sale îngropate la începuturile „părții a doua”, sunt dovezile înfruntărilor sale cu infinitul, căruia își permitea să-i dea cu tifla.

Nu-i poți plânge moartea în pumni, nu poți lăcrima în lumina lumânărilor, retrăindu-i stările; poți doar să-l simți, și mai prezent, în golul din tine. De câte ori am vorbit cu acest om, am plecat mai departe încărcat de o energie stranie.

Nicolaescu poseda o fermitate aproape materială, indiferent de tonul, volumul ori inflexiunile vocii. Nicolaescu îți transmitea stări, imagini, sensuri. Poate că în asta a constat, până la urmă, forța cu care a „supus masele” – jocul cu zeci de mii de figuranți, în filme imense ca spațiu, ca demers tehnic și artistic.

Dragostea lui de viață, pentru a avea unde trăi cu moartea, a creat imagini aproape neverosimile, personaje care au scurtcircuitat mințile domoale și replici cicatrizate cu bisturiul în memoria colectivă.

O singură dată a învins ea, moartea, căreia i-a simțit respirația în ceafă. „Mai am puțin de trăit” a mărturisit, surprinzător, Nicolaescu. Iar ea a înțeles că „nemuritorul” poate dansa numai cu ea. Și s-a grăbit.