Nervozitatea domnului Maior
În cei 8 ani cât a condus Serviciul Român de Informații, George Maior a participat activ la schimbarea la față a unui serviciu secret cu trecut negru și practici mai apropiate de Belarus, decât de Vestul democratic. SRI s-a transformat, nu se știe cu cât la sută contribuție a lui George Maior, dar în orice caz sub conducerea sa, într-un serviciu secret pe care partenerii occidentali ai României se bazează mai mult decât pe oricare altul din această regiune a Europei și care a devenit un motor turat serios în lupta anticorupție, alături de DNA. Acest lucru va rămâne după George Maior, la un loc cu nebănuita sa schimbare la față din ultimul an.
Plecarea sa din fruntea SRI lasă serviciul în aceeași situație în care se află și SIE: cu interfața civilă de top eliminată și în coordonarea directă a celor despre care se spune că au condus de fapt cu adevărat aceste servicii până acum – militarii profesioniști, generalii Florian Coldea și Silviu Predoiu, respectiv ceilalți adjuncți ai foștilor directori demisionari Maior și Meleșcanu.
În condițiile în care controlul civil asupra acestor servicii secrete este o glumă, fiind asigurat de două comisii parlamentare cu veleități mai degrabă de circ, bune la nimic, care nu au niciun interes și nicio putere să exercite un control sau vreo presiune reală asupra serviciilor secrete, ba chiar le cântă în strună de câte ori au ocazia, nu știu cât de sănătos este acest lucru pentru sănătatea statului de drept în România. Opacitatea cu care ne-au obișnuit până acum SRI sau SIE tocmai a devenit și mai mată.
Cu ce nu ne-a obișnuit George Maior în timpul mandatului său a fost nervozitatea, izbucnirile. Un personaj scorțos, cu mină impenetrabilă, din cuvântările căruia, ca jurnalist, rareori puteai scoate ceva demn de o știre, Maior a cultivat această imagine a șefului de serviciu secret care nu se clatină și care nu va spune niciodată prea multe, pentru că meseria îi interzice. Acel aer că glumițele și apropourile nu își au locul la acest nivel. Cam după tiparul președintelui Klaus Iohannis, care nu are însă scuza secretelor de stat pentru lipsa de textură și platitudinea discursurilor sale.
Și totuși. Anul 2014 și mai ales începutul anului 2015 ne-au oferit un alt George Maior. Un Maior cu apropouri, care s-a transformat într-un Maior acuzator. Pe măsură ce legile privind retenția datelor personale de către furnizorii de comunicații electronice, identificarea utilizatorilor de cartele prepay și de wifi public sau privind securitatea cibernetică a României au picat rând pe rând la Curtea Constituțională, George Maior a devenit tot mai nervos. În public, în interviuri televizate sau prin communicate de presă ale SRI.
Un episod care m-a distrat copios s-a petrecut în ianuarie 2014 și a fost momentul în care vechea adresă de email a lui George Maior, o banală Yahoo, i-a fost spartă de un hacker intitulat pompos Guccifer, care a ținut să se laude cu asta pe internet. Atunci, George Maior s-a enervat. Mesajul transmis cu precizie de către SRI în presă, prin biroul de comunicare al instituției, a fost unul cu veleități de cod: „Micul Guccifer va fi odată prins și deferit justiției”. Neobișnuit cu atâta plasticitate de limbaj din partea SRI, așa am și titrat articolul gândul: „Serviciul s-a enervat: Micul Guccifer va fi odată prins și deferit justiției”.
Vreo două săptămâni mai târziu, aflam cu stupoare de la DIICOT că hackerul Guccifer, „micul” așa cum l-a alintat SRI, era nimeni altul decât arădeanul Lehel, zis și Micul Fum, recidivist într-ale spartului de emailuri celebre și care mai fusese arestat pentru asta. Cu alte cuvinte, SRI ne dăduse știrea cu două săptămâni înainte, la nervi: „Micul Guccifer” era deja pe făraș.
Nervii lui George Maior au izbucnit din nou, la un nivel mult mai amplu, în ianuarie, după ce CCR i-a dat cu cartea de drept și cu Constituția peste nas pentru a treia oară în mai puțin de un an. Invocându-și doctoratul și spunând că este „expert” în drepturile omului, George Maior i-a calificat pe cei care îndrăzniseră să îi critice în presă sau în spațiul public legile moșite la SRI drept „comentatori patetici lipsiți de viziune sau de inteligență în acest domeniu”. Ca o fetișcană răzgâiată pe Facebook, a bătut din toc: „Dar nu mă interesează”.
De la înălțimea doctoratului său, aproape că i-a acuzat pe judecătorii CCR de încurajare a terorismului, spunând că „la momentul în care se va întâmpla o catastrofă, voi ști spre cine să arăt cu degetul”. Apoi, insinuant și cu amenințarea că știe mult mai multe și nu ar vrea să fie forțat să le spună, a lansat și niște bombițe cu fum: el știe tot ce este ascultat în țara asta, pentru că mandatele SRI sunt semnate toate și de el și da, sunt ofițeri acoperiți în presă. Ce, nu e normal?
Mi-este greu să cred că nervozitatea tot mai accentuată a lui George Maior din ultimul an a fost provocată doar de un război personal cu „civilii” de la Curtea Constituțională. La fel de greu îmi este să cred că, de la înălțimea doctoratului său, Maior a crezut vreodată sincer că niște legi atât de dezastruos croite precum cele 3 supranumite „pachetul Big Brother” ar fi trecut vreodată de un control riguros. E ca și cum, păstrând proporțiile, NSA s-ar fi dus în Congresul american să ceară ok-ul pe programul lor de supraveghere al comunicațiilor electronice PRISM. Dacă a făcut-o, cu atât mai păcat pentru morga atotștiutoare pe care a afișat-o în toți acești ani.
Poate că Maior a vrut să acopere legal serviciul pentru niște chestiuni pe care oricum nimeni nu are capacitatea instituțională în România să știe dacă le face și acum sau nu. Poate că nu a mai știut ce să facă cu puterea și i s-a urcat la cap, cum spun unii, poate că… multe altele care zboară azi prin spațiul public. Opțiunile post-SRI ale lui George Maior în viața publică, precum și opțiunile post-Maior la SRI ale lui Klaus Iohannis poate că ne vor lămuri mai bine.