Nicăieri, adică pretutindeni

Trecutul e cea mai bună ascunzătoare. E de ajuns să te cuibărești în scorbura lui și începe jocul de-a v-ați ascunselea cu Dumnezeu.

Elie Wiesel, tălmăcind Talmudul, își amintește de Sighet. (Am copilărit acolo amândoi, la distanță de 30 de ani și două străzi – el undeva pe Tudor Vladimirescu, eu pe Pandurilor). Aude încă melancolicele nigunim (cântece) din cartierul evreiesc. Acolo, vineri seara, se aprindeau lumânările și răsuna Eliahu ha-Navi (Profetul Ilie), cântecul care vorbea despre venirea lui Mesia, cândva, la sfârșitul unui Shabbat, când lumea se va aștepta mai puțin.

Prin orășelul nostru – care în copilăria mea mai avea destui drepți câți să-i ceară socoteală lui Celui de Sus, dacă ar fi greșit – trebuie să fi trecut și vreun discipol întârziat al uriașului rabi Menahem Mendel. Până astăzi, cuvintele lui s-au ridicat la cer. Dar cerul atârnă ca un pergament vechi deasupra Sighetului din memoria noastră, iar cuvintele acelea, în diminețile senine, se pot încă citi:

„Dacă un om se roagă azi doar fiindcă s-a rugat și ieri, e un păcătos. În fiecare zi trebuie să găsim un nou adevăr, care ne-a scăpat în ajun”.

„Cine nu-și are locul său nicăieri are loc pretutindeni”.

Și cea mai tulburătoare propoziție din lume, în care ne putem putem piti, atunci când ne jucăm de-a v-ați ascunselea, dar nu ne caută nimeni:

„OMUL ESTE LIMBAJUL LUI DUMNEZEU”.