Nicușor Dan, un fraier în țara șmecherilor

Dacă s-ar fi numit Pericle sau Coriolan sau măcar Decebal sau, firește, Caius, altfel ar fi stat lucrurile. Cu aerul lui fâstâcit de adolescent întârziat și cu un prenume care nu se va maturiza niciodată, Nicușor, călare pe partidul său cu titulatură patetică, a intrat în manejul politicii dâmbovițene purtat de revolta unei pături sociale tinere și instruite.

Până duminică seara, părea un personaj monomaniacal, robul unei singure idei, activistul unui București straniu, pustiu, în care pulsau doar proiectele și inițiativele lui. Abia pe la ora închiderii urnelor am văzut oamenii – un electorat eclectic, multicolor, proaspăt ieșit din lehamite.

Nicușor Dan, spre deosebire de principalii săi contracandidați, n-a trebuit să-și piardă timpul cu declarația de avere, fiindcă, pur și simplu, n-a prea avut ce să scrie – sărac și cinstit și cu obrăznicia de a fi dispus să se sacrifice pentru o cauză.

Fraier în țara șmecherilor, Nicușor Dan s-a vădit a nu fi ieșit nici din laboratoarele intelligence-ului (trăgătorii Serviciilor s-au aliniat să-l mitralieze cu zoaie), nici din jobenul combinatoricii politicianiste, nici măcar din televizor.

Nu știu cum va reuși să-și gestioneze victoria, nu-l cunosc. Stângăciile lui în fața plutoanelor politicianisto-mediatice îmi spun că există șansa ca omului acestuia să nu-i crească prea curând gheare și solzi.

Nu știu dacă va reuși să-și investească și dincolo de granițele Bucureștilor capitalul politic dobândit.

Acum, are un uriaș atu: inspiră încredere și respiră normalitate. Dă sentimentul că nu va avea niciodată tupeul de a rosti, fără să roșească, platitudinile crunte cu care am fost îndopați în ultimul sfert de secol.