Noaptea neagră americană

În 9 august, un polițist alb din Ferguson, pe nume Darren Wilson (28 de ani), l-a împușcat de șase ori pe Michael Brown, un negru în vârstă de 18 ani. Există informații contradictorii privind circumstanțele în care a murit Brown – versiunea martorilor, a prietenului cu care era băiatul și a polițistului nu coincid, așa că mă voi rezuma la singura certitudine: un tânăr neînarmat a fost ucis de un polițist; victima era de culoare, polițistul e alb, iar tragedia a provocat revolte și a devenit un nou simbol al luptei rasiale din SUA.

Aseară, de exemplu, doi manifestanți au fost împușcați, 31 de oameni au fost arestați. Garda națională a fost mobilizată luni în Ferguson pentru a-i ajuta pe polițiști, după ce în weekend a existat și o interdicție de a ieși din casă (curfew). Obama și-a întrerupt concediul și e înapoi în Washington. De zece zile zile, acest oraș cu puțin peste 20.000 de locuitori din Missouri, stat din Midwest-ul american, este cel mai fierbinte loc din Statele Unite.

De ce s-a ajuns iar aici? De ce vedem repetându-se, chiar mai violent, filmul de după uciderea lui Trayvon Martin, un alt adolescent negru neînarmat ucis de un alb, membru al unei patrule de cartier? De ce de fiecare dată când un polițist alb care împușcă un civil negru în SUA, țară cu peste 310 milioane de locuitori și un președinte de culoare, este știre internațională și combustibil pentru o revoltă cu caracter rasial? De ce nu există știri la nivelul presei naționale americane cu un polițist negru împușcând mortal un alb sau un alt negru, ori cu un polițist alb împușcând fără temei un adolescent alb? Nu își trăia America, sub conducerea primului președinte negru, era post-rasială?

Cazurile în care persoane de culoare din SUA sunt agresate ori împușcate, uneori mortal, de polițiști sunt suficient de frecvente pentru ca mulți părinți negri să își învețe copiii cum să se comporte dacă sunt opriți de poliție, mi-a povestit azi un amic din SUA, jurnalist afroamerican care a trăit mai toată viața în sudul negru. „Ține-ți mâinile la vedere. Nu îi răspunde. Nu face mișcări bruște” – acestea sunt câteva dintre lecțiile pentru o eventuală întâlnire cu polițiști albi. „Ferguson face parte dintr-o Americă despre care oamenii cred că aparține trecutului”, mi-a mai spus americanul.

Ferguson a pornit de la o dramă care pare să aibă la bază vechile stereotipuri rasiale și prejudecăți ale albilor despre negri. Veți spune, însă, că a ajuns la haosul curent din cauza unui management extrem de prost al unei situații de criză. Potrivit ultimului recensământ, 67 la sută din populația orașului Ferguson este neagră. În administrația locală, există un singur negru. Din 50 de polițiști cât are orașul, doar trei sunt negri. Imaginați-vă că proporția romilor în populația României ar fi de 20 de ori mai mare, dar numărul lor în administrație și poliție ar fi la fel de mic- spre inexistent – ca acum. Vedeți problema?

Subiectul Ferguson este despre rasă, chiar dacă primarul spune în continuare la TV că în orașul lui nu există tensiuni rasiale și chiar dacă, după cum am văzut că scriau niște cititori gândul pe forum zilele acestea, se crede că băiatul ar fi fost suspect într-un jaf (polițistul a recunoscut că nu de asta l-a oprit).

80 la sută dintre negrii chestionați într-un sondaj Pew Research Center cred că împușcarea lui Brown readuce în discuție probleme importante de rasă. Doar 37 la sută dintre albi sunt de aceeași părere. 47 la sută dintre albi spun că se vorbește prea mult despre rasă pornind de la acest subiect. Numai 18 la sută dintre negrii chestionați cred același lucru. Diferența a fost și mai mare anul trecut, în cazul lui Trayvon Martin.

Iată ce spunea Barack Obama în iulie 2013, după ce ucigașul lui Martin a fost achitat: „Știți, când Trayvon Martin a fost împușcat, am spus că putea fi fiul meu. Aș putea să o zic altfel: Trayvon Martin puteam fi eu acum 35 de ani (…). Sunt foarte puțini afroamericani în această țară care nu au trăit experiența de a fi supravegheați în timp ce își făceau cumpărăturile. Mi s-a întâmplat și mie. Sunt foarte puțini afroamericani care nu au trăit experiența de a traversa strada și a auzi încuietorile ușilor de la mașini. Mi s-a întâmplat – cel puțin înainte de a fi senator. Sunt foarte puțini afroamericani care nu au trecut prin experiența de a-și ține strâns poșeta și respirația în lift până la prima șansă de a coborî. Se întâmplă des”.

Aseară, Obama a fost mult mai rece și, din câte am văzut pe rețelele de socializare, i-a dezamăgit pe cei care așteptau de la el încă un discurs de acest fel – emoțional și mobilizator. Știți că doar un sfert dintre americani spun despre președintele lor că este „negru”? Seara trecută, Obama a părut chiar să aibă mare grijă să nu pară negru.

Mă găsiți pe Facebook – Alina Matiș și pe Twitter – @alinamatis