Normalizarea relațiilor Vaticanului cu China – planul lui Dumnezeu în istorie

În China există aproximativ 15 milioane de catolici, regimul de la Beijing nerecunoscând decât vreo 6 milioane. Catolicii chinezi sunt încă scindați: pe de o parte, cei recunoscuți oficial și înregimentați sub numele de Asociația Catolică și Patriotică, care nu recunoaște jurisdicția Papei și ai cărui ierarhi sunt impuși de puterea laică; pe de altă parte, majoritatea credincioșilor care recunosc jurisdicția Papei fapt pentru care într-o vreme erau considerați trădători ai intereselor naționale, iar persecuțiile împotriva lor chiar dacă s-au mai îmblânzit n-au dispărut.

Piatra de poticnire a relațiilor sino-vaticane: Taiwanul. La un moment dat, Statul Vatican era singurul din Europa cu ambasadă (nunțiatură) la Taipei. Prima condiție a Chinei pentru normalizarea relațiilor cu Biserica Romano-Catolică: să renunțe la recunoașterea Taiwanului, ceea ce s-a și întâmplat, cu prețul abandonării a aproximativ un milion de credincioși.

Ioan Paul al II-lea, care a luptat consecvent pentru restabilirea bunei înțelegeri, s-a stins cu nemulțumirea de a nu fi ajuns în China. Papa Francisc s-a declarat gata oricând să facă o călătorie apostolică la Beijing, cu atât mai mult, poate, cu cât primul evanghelizator al chinezilor a fost fabulosul preot și enciclopedist iezuit Matteo Ricci (1552-1610).

Ce le explică monseniorul Parolin unora care blamează gesturile de apropiere a Vaticanului de China:

„Sfântul Scaun a menținut mereu o abordare pastorală, încercând să surmonteze fricțiunile și arătându-se deschis unuiun dialog respectuos și constructiv cu autoritățile civile. Papa Benedict al XVI-lea a reprezentat bine spiritul acestui dialog în Scrisoarea către catolicii chinezi din 2007: . În pontificatul papei Francisc, tratativele în curs se mișcă exact pe această linie (…). În China, poate mai mult decât în altă parte, catolicii au știut să păstreze, chiar în mijlocul atâtor dificultăți și suferințe, filonul autentic al credinței, păstrțnd trainică legătura de comuniune ierarhică între episcopi și urmașul lui Petru, ca garanție vizibilă a credinței însăși (…). Vedeți, în China nu există două Biserici, ci două comunități de credincioși chemate să străbată calea treptată sprereconciliere spre unitate (…). Desigur, drumul deschis cu China prin actualele contacte este unul treptat și încă expus atâtor neprevăzute, precum și unor noi posibile urgențe. Nimeni, în conștiința sa, nu poate declara că are soluții perfecte la toate problemele. E nevoie de timp și de răbdare, ca să se poată vindeca multele răni provocate reciproc în cadrul comunităților. Din păcate, e sigur că vor mai fi neînțelegeri, trude și suferințe de înfruntat. Însă toți nutrim încrederea că, odată acceptatpunctul numirii episcopilor, dificultățile care rămân n-ar mai trebui să fie de așa natură încât să-i împiedice pe catolicii chinezi să trăiască în comuniune cu Papa (…). În dialogul cu China, Sfântul Scaun urmărește o finalitate spirituală: a fi și a se simți pe deplin catolici și, în același timp, autentic chinezi (…). Există multe răni încă deschise. Pentru a le vindeca, trebuie folosit balsamul milostivirii. Iar dacă i se cere cuiva un sacrificiu, mic sau mare, trebuie să fie limpede pentru toți că acesta nu este prețul unui troc politic, ci face parte din perspectiva evanghelică a unui bine mai mare, binele Bisericii lui Cristos (…). Biserica nu va uita niciodată încercările și suferințele trecute și prezente ale catolicilor chinezi. Toate sunt o mare comoară pentru Biserica universală. De aceea, catolicilor chinezi le spun cu mare fraternitate: suntem aproape de voi, nu numai cu rugăciunea, ci și cu angajamentul zilnic de a vă însoți și susține pe drumul comuniunii depline. De aceea, vă cerem ca nimeni să nu (…) folosească trecutul capretext pentru a mări noi resentimente (…)”.

Valente îl întreabă de câteva ori pe parcursul convorbirii dacă e încredințat că lucrurile se vor petrece întocmai cum le-a planificat și care e temeiul încrederii eminenței sale.

„Încrederea nu este rodul forței diplomației sau al negocierilor. Încrederea se întemeiază pe Dumnezeu care conduce istoria. Avem încredere că dreptcredincioșii chinezi, grație simțului credinței, vor ști să recunoască faptul că acțiunea Sfântului Scaun e animată de această încredere care nu răspunde logicilor lumești. Revine în mod deosebit păstorilor datoria de a-i ajuta pe credincioși să recunoască în conducerea Papei punctul sigur de referință pentru a înțelege planul lui Dumnezeu în actualele împrejurări”.