Normalizarea relațiilor Vaticanului cu China – planul lui Dumnezeu în istorie

În China există aproximativ 15 milioane de catolici, regimul de la Beijing nerecunoscând decât vreo 6 milioane. Catolicii chinezi sunt încă scindați: pe de o parte, cei recunoscuți oficial și înregimentați sub numele de Asociația Catolică și Patriotică, care nu recunoaște jurisdicția Papei și ai cărui ierarhi sunt impuși de puterea laică; pe de altă parte, majoritatea credincioșilor care recunosc jurisdicția Papei fapt pentru care într-o vreme erau considerați trădători ai intereselor naționale, iar persecuțiile împotriva lor chiar dacă s-au mai îmblânzit n-au dispărut.

Piatra de poticnire a relațiilor sino-vaticane: Taiwanul. La un moment dat, Statul Vatican era singurul din Europa cu ambasadă (nunțiatură) la Taipei. Prima condiție a Chinei pentru normalizarea relațiilor cu Biserica Romano-Catolică: să renunțe la recunoașterea Taiwanului, ceea ce s-a și întâmplat, cu prețul abandonării a aproximativ un milion de credincioși.

Ioan Paul al II-lea, care a luptat consecvent pentru restabilirea bunei înțelegeri, s-a stins cu nemulțumirea de a nu fi ajuns în China. Papa Francisc s-a declarat gata oricând să facă o călătorie apostolică la Beijing, cu atât mai mult, poate, cu cât primul evanghelizator al chinezilor a fost fabulosul preot și enciclopedist iezuit Matteo Ricci (1552-1610).

Ce le explică monseniorul Parolin unora care blamează gesturile de apropiere a Vaticanului de China:

„Sfântul Scaun a menținut mereu o abordare pastorală, încercând să surmonteze fricțiunile și arătându-se deschis unui  un dialog respectuos și constructiv cu autoritățile civile. Papa Benedict al XVI-lea a reprezentat bine spiritul acestui dialog în Scrisoarea către catolicii chinezi din 2007:

Valente îl întreabă de câteva ori pe parcursul convorbirii dacă e încredințat că lucrurile se vor petrece întocmai cum le-a planificat și care e temeiul încrederii eminenței sale.

„Încrederea nu este rodul forței diplomației sau al negocierilor. Încrederea se întemeiază pe Dumnezeu care conduce istoria. Avem încredere că dreptcredincioșii chinezi, grație simțului credinței, vor ști să recunoască faptul că acțiunea Sfântului Scaun e animată de această încredere care nu răspunde logicilor lumești. Revine în mod deosebit păstorilor datoria de a-i ajuta pe credincioși să recunoască în conducerea Papei punctul sigur de referință pentru a înțelege planul lui Dumnezeu în actualele împrejurări”.