Nu cumva culegem ce am semănat?
Cele mai multe reacții sunt, pe plan local, de genul „nu este cazul să căutăm vinovați, echipa și antrenorii au făcut tot ce au putut” și pot fi de acord numai în parte cu un astfel de îndemn. Nu am nicio îndoială că echipa și antrenorii au făcut tot ce au putut, dar asta nu spală din vinile care nu pot fi trecute cu vederea.
Gimnastica ne-a scos în lume și altfel decât ca țară a nebuniei lui Ceaușescu și eram și atunci și suntem și acum datori să căutăm să reparăm ce se poate repara. Nu, nu este eșecul echipei, dar ește eșecul diriguitorilor care trebuia să prevadă și să acționeze și nu să aștepte, cu fatalitate mioritică, să se întâmple. Ministrul de resort nu trebuie să vină și să îmi spună care este situația și că avem de-a face cu un dezastru, ci trebuia să analizeze din timp datele și avertismentele și să acționeze, să ceară soluții și să impună măsuri.
Nu cred că este musai problema doamnei Lipă, venită la minister de puține luni, dar a tuturor miniștrilor care s-au ocupat de sport până acum este, cu siguranță. Și dacă tot am vorbit de miniștri, să-i pomenim pe toți cei care, din 1992 încoace, s-au ocupat de sportul românesc: Gheorghe Angelescu, Alexandru Mironov, Mihai-Sorin Stănescu, Crin Antonescu, Georgiu Gingăraș, Monica Iacob-Ridzi, Luminița Plăcintă, Cătălin Baba, Ioan Mang, Liviu Pop, Ecaterina Andronescu, Nicolae Bănicioiu, Gabriela Szabo. Să remarcăm că guvernele Tăriceanu, în perioada 2004 – 2008 și Boc 2 (2008 – 2009) nu au avut un minister de resort.
Și să mai remarcăm unele prezențe îndârjite, cum este a domnului Antonescu, aflat de trei ori la conducerea ministerului. Sau a doamnei Plăcintă, de două ori ministru. Și apariția primului om din sport, a Gabrielei Szabo, abia în 2014. Ar fi exagerat să spun că politicul este de vină pentru actuala stare a sportului? Nu mi se pare. Și dacă la reușite și-or fi luat partea de lauri, atunci să se încarce și cu eșecurile. Și nu sunt singurii; ce au păzit direcțiile județene, prefecturile, primarii de localități în care sunt cluburi și școli de gimnastică?
Dacă gimnastica ar fi fost un caz izolat, poate că discuția nu și-ar fi avut rostul. Dar ne putem uita la ruinele din fotbal, la lipsa de săli, de patinoare, de competiții de elită, de săli de antrenament pentru orice disciplină veți putea numi. Și sclipiri precum Halep sau handbalul sau rugbyul, sau poate reușitele unui pictor sau ale unui alpinist nu fac decât să întărească sentimentul general de delăsare.
Reușitele sportive țin de cea mai grozavă chimie socială, pentru că izbutesc să coalizeze sentimente naționale, de mândrie și de entuziasm ca nimic și nimeni altcineva.
Principala hemoragie a României de astăzi este cea de competență. Competență care să genereze bunăstare, care să semene acum și să-i lase pe cei de peste un deceniu să culeagă roadele. Pierdem talente nu numai din migrație, ci și din nepăsare și indolență: înainte de a începe să scriu acest text, am citit o știre care spune, simplu, că 7 din 10 angajatori afirmă că este greu sau foarte greu să găsească angajatul potrivit, pentru o poziție entry level care necesită studii superioare, dar și că 42% dintre copiii de 15 ani din România sunt analfabeți funcțional, adică au urmat o formă de educație, pot reproduce un text, dar nu înțeleg conținutul de idei.
Câte talente se pierd astfel, câți potențial oameni buni?