Nu i-ai scris ministrului Sănătății pe Facebook? Mori, sistemul te ajută!

Înghițise o pastilă care a luat-o pe calea greșită și i-a ajuns în plămân. SMURD-ul a ajuns repede, în trei minute. Și-au dat seama că situația este destul de serioasă. Au urcat-o în ambulanță și cu ea direct la spital. Au lăsat-o la camera de gardă la „Sf. Ioan”. Saturația de oxigen era încă în limite normale. Nu era încă o urgență și oricum spitalul nu avea secție de pneumologie. De ce a fost adusă acolo? Pentru că așa a repartizat-o de la dispecerat.

Să se ducă la „Marius Nasta”, că ei se ocupă cu astea. Și la revedere. Nu tu ambulanță, nu tu nimic. Descurcă-te cum poți!

S-a urcat în mașina personală și a mers la Institutul de Pneumoftiziologie „Marius Nasta”, care-i fusese indicat. La camera de gardă, aceeași poveste. Saturația de oxigen e în limite. I-a spus medicului de gardă că nu prea poate respira. Când ne despărțiserăm, tușea în continuu și avea oarecum fața tumefiată. „N-avem timp de toate păsărelele din capul unora. Unii chiar au și ciori”. Uite așa, era închipuita, care la zece seara le strica garda. L-au luat înainte pe un bărbat, tocmai arestat pentru crimă și adus cu cătușe de trei polițiști, că le-a spus că are TBC. Era o urgență. Omul nu avea nimic.  Ar fi vrut el să aibă TBC, se auzeau medicii de după ușă. După mai bine de o oră, că femeia insista că nu prea poate să respire și nu se dădea dusă, au trimis-o la o radiografie. Surpriză! Pastila era acolo în plămân. Dar…uite că a nimerit la spitalul greșit. Că nu aparținea de „Marius Nasta” și trebuia să se ducă la „Victor Babeș”. Că și ei pot să facă bronhoscopie și este și spitalul arondat. 

„Ca să nu zică pacienții că-i plimbăm între spitale”, i-a aruncat mai în glumă, mai în serios medicul de gardă, a dat el un telefon la „Victor Babeș”.  Că aparatul nu funcționa decât dimineața, îi spuseseră deja, numai că medicii de la Babeș le-au spus colegilor că nu au pense ca să facă operația. Au lăsat-o acasă pe semnătură și au chemat-o a doua zi, dimineața, când aparatul era în funcțiune. Șase oameni s-au chinuit să scoată pastila blocată în plămân. Deja două treimi din el nu mai funcționa.

Cazul prietenei mele poate fi considerat unul fericit, însă demonstrează, încă o dată dacă mai era nevoie, că din spitalele din România ieși pe picioare doar dacă ai noroc. Cu siguranță nu toți medicii din această țară sunt asemenea celor pomeniți mai sus, însă de prea multe ori se pierd vieți că oamenii sunt plimbați între spitale, că acestea nu sunt dotate cum trebuie și, cel mai grav, că nu toți au pe cineva care să intervină. 

Prietena mea nu a spus nimănui că lucrează în presă, nu a scris pe Facebook și nu l-a tăguit pe Vlad Voiculescu (sistemul a fost foarte eficient în cazuri din acestea).  A fost un cetățean al acestei țări care a sunat la 112 pentru că avea o urgență. Ca mulți alții care o fac în fiecare zi, iar unii nu se mai întorc niciodată acasă. 

Oameni mor degeaba pentru că n-a dat cineva un telefon pentru ei, pentru că prea mulți s-au învățat să tacă și aproape nimeni nu are curajul să taie în carne vie, atunci când indicația e clară. Poate s-a mai făcut ceva, poate s-a mai cârpit pe ici pe colo. Dar încă alimentăm complice un cancer care metastaziază.

Statistici sumbre, la bilanț, când România coboară de pe Facebook.