Nu palmele lui Bellu, ci palmele Mariei au crăpat

Ca peste tot, în lumea asta, sunt oameni care se pricep la anumite lucruri și alții care vorbesc după ureche, despre tot, decretând, anchilozat, atunci când văd girafa: „Așa ceva nu există!”.

În consecință, eu nu vorbesc aici despre cei din urmă, ci despre cei dintâi: oameni care, sub o formă sau alta, au practicat sportul în mod organizat. Despre oamenii din sistem. Aceia care cunosc foarte bine și câteva dintre practicile unor antrenori în sportul de performanță, mai ales (dar nu numai) înainte de 1989.

De ce să ne mirăm, ipocriți, cu zâmbete complezente, așa cum a reacționat, de exemplu, ministrul Lipă, atunci când i-au fost citite pasaje din cartea Mariei Olaru, cu referire la aplicarea de scatoalce micuțelor sportive de către antrenori, de umilințele verbale la care erau supuse, de corecții cu rol de exemplu viu, terorizant, „pentru învățătura de minte”.

Cum să spui tu, Elisabeta Lipă, ministru al Tineretului și Sportului, comandant de club, general de poliție, aflată într-un platou tv, în imediata vecinătate a autoarei, cu infinită seninătate, că nu crezi o iotă din cele scrise de gimnastă. Că, pe cale de consecință, toate stările, amintirile, trăirile și spaimele sale sunt minciuni sfruntate. Cum să faci asta fără să ai îndoieli, fără să-ți pui întrebări? Fără să-i pui întrebări?!

PENTRU COMENTARII VĂ AȘTEPT PE PAGINA DE FACEBOOK –MARIAN SULTĂNOIU

Și, pentru că interpretările personale sunt de prisos, să luăm în calcul doar vorbele rostite de „gura păcătosului” – în cazul de față, Octavian Bellu, deși nu este el singurul căzut în „păcatul altoirii”.

Ei bine, antrenorul despre care vorbim nu a declarat, niciodată, cu fermitate, ca reacție la cele scrise de eleva sa, că nu a lovit-o, exprimarea acestuia fiind „Nu-mi aduc aminte, acum, după 16 ani, să fi reacționat astfel – deși își amintește foarte bine un episod de corecție ordinară, desfășurat în „sala sa”, de către un părinte bolnav mintal asupra propriei fiice. Moment îngrozitor în viața unor copii în plină dezvoltare fizică și psihică, manifestare de bestialitate împotriva căreia monstrul sacru, „Bellu-Bitang”, n-a ridicat un deget. De obicei eu sunt foarte calm”, a conchis antrenorul.

O altă declarație a acestuia: „Dacă a rămas doar cu atât – anume doar cu „scatoalcele îndesate” și alte corecții similare, n.n. -, din ce s-a întâmplat în perioada respectivă, este problema Mariei”.

Cel puțin, asta putem reține din spusele antrenorului: Octavian Bellu nu a negat gesturile despre care vorbim, ci doar le-a uitat. Sau își impune să le uite.

Cât despre faptul că sinceritatea Mariei vine târziu, și aici se poate discuta. Nu putem judeca acești copii, cu mintea noastră împlinită, de astăzi, că au îngropat în ei stări de șoc, de umilință, de teroare – spaimele, coșmarul și frustrarea.

„La început, când vedeam ce le făcea celorlalte… mă cam umpleam de groază. Eu, care veneam de acasă cu spaimele și obsesiile mele – era tocmai ce nu-mi trebuia. Uneori, teroarea e mai greu de suportat când te temi că vei fi pedepsită, decât pedeapsa în sine”, scrie autoarea.

Apoi, cui să fi spus atunci – dar chiar și câțiva ani mai târziu – toate acestea? Se pare că nici părinții, nici antrenorii, nici oamenii de „decizie” din domeniu – vezi, inclusiv, reacția deplasată a ministrului de astăzi, când se cheamă că trăim într-un stat „mai civilizat ca atunci” – nu erau cei mai buni și înțelegători ascultători.

Cu totul altfel stau lucrurile, însă, atunci când scrii o carte despre propria viață. Scripta manent, iar asta te face să-ți cântărești, să-ți analizezi, să-ți dezvolți foarte bine „materialul documentar”. Să iei la rând toate „fișierele” din arhiva minții și a sufletului tău. Să analizezi foarte bine ce folosești, ce ștergi, cât ești de curajos, de laș, de sincer, mai ales cu tine însuți/însăți, de temător, de eliberat de demoni.

Iar Maria Olaru a avut curajul să folosească, din arhiva trăirilor sale, dincolo de adevărurile luminoase, și pe cele mai puțin comode, chiar dacă, sau tocmai pentru ca scriitura sa să fie adevăr și sinceritate, să nu fie revanșă gratuită, câtuși de puțin răutăcioasă – să nu fie o palmă, o descărcare, o frustrare manifestă, ci doar fotografia, nealterată în photoshop, a vieții ei.

La urma urmei, pentru istorie, depoziția unui martor, câtă vreme relevă un adevăr, are valoarea sa de document, indiferent de data la care a fost făcută.